Staretul si sacul

Calugarii de la o manastire vorbeau intre ei despre viata si greselile altora.

Staretul, un om batran si cu frica de Dumnezeu, asculta timp indelungat vorbele lor fara sa zica un cuvant. Intr-un tarziu iesi afara, umplu un sac cu nisip si-l puse in spate. In mana lua un cos cu nisip si astfel se intoarse la calugari.

Acestia il intrebara indata ce vrea sa le arate cu sacul si cu cosul.

– Sacul din spate, raspunse staretul, inseamna pacatele mele. Le-am pus in spate, pentru ca nu vreau sa le vad. In cos insa port greselile semenilor mei, ca sa le am intotdeauna inaintea mea, fiindca imi face placere si bucurie sa le privesc cat de poate de des.

Calugarii incepura a murmura.

– Vedeti, dragii mei, continua staretul, sacul pe care il port in spate ar trebui sa fie cu pacatele altora, iar in cos sa pun pacatele mele. Pentru cele care le port in spate si sunt ale altora trebuie sa ma rog sa-i ierte bunul Dumnezeu, iar pacatele mele din cos, trebuie sa le recunosc fata de mine si sa nu le mai fac.

Calugarii au inteles invatarura staretului. Dar noi? Noi cei obisnuiti sa ii barfim pe altii… cand ne uitam doar la cosul nostru cu pacate si ii lasam pe altii cu sacul lor?