Cei de langa noi…la boala

Rachel Naomi Remen, spune in cartea sa “Intelepciune la gura sobei“, povestea unei femei atinse de cancer care mergea singura la sedintele de chimioterapie. Cateodata, cand iesea de acolo se simtea atat de rau, incat trebuia sa opreasca masina pe marginea drumului pentru a voma. Rachel o intreba: “De ce nu veniti insotita de o prietena?” “Prietenele mele nu sunt nici medici, nici infirmiere, nu se pricep la asta”, explica femeia. “La ce bun sa le deranjez?” Rachel ii raspunde: “Bineinteles ca ajuta la ceva. Te ajuta sa lupti cu singuratatea si tristetea. La fel cum o mama isi consoleaza copilul pupand buba din genunchi. Copilul are mai mare nevoie de asta decat de apa oxigenata si bandaj. Sarutul mamei nu vindeca rana, dar alina singuratatea si durerea.”

Ce sa faci cu o persoana draga care se lupta cu o boala…

Trebuie doar sa o asculti si sa-i spui: “Imi pare rau pentru ceea ce se intampla cu tine. Sunt foarte trist din cauza asta. Sper sa te faci bine repede. Zi-mi ce as putea face ca sa te ajut”. Cateodata simplul contact fizic, cum ar fi sa iti asezi mana peste mana bolnavului sau pe umar, e suficient. Un contact care spune intr-o maniera directa: “Sunt aici, cu tine. Stiu ca suferi. Este foarte important pentru mine sa iti fiu alaturi.”

Extras din cartea lui David Servan-Schreiber: “Ne putem lua ramas-bun de mai multe ori”

Omul care merge ca şi cum ar fi fericit

Un om trist merge într-un fel, acelaşi om fericit merge altfel decât atunci când e trist. Un om fericit pare că zboară când merge, îşi ţine capul sus, privirea îi străluceşte, faţa lui pare destinsă, veselă, plină de viaţă. Omul fericit merge drept, merge frumos , poţi să-ţi dai seama că-i fericit chiar şi privindu-l din spate! Fericirea schimbă ceva în mişcările trupului, dar şi furia, şi tristeţea, şi suferinţa, şi povara fac acelaşi lucru.

Ceea ce se întâmplă în mintea unui om se întâmplă şi-n trup, e un fenomen instantaneu. Dacă punem un om fericit sau unul nefericit să deseneze, el va desena fericirea sau nefericirea, după caz. Orice ar desena, fie un om, un pom, o fereastră, o casă, inconştient el îşi va pune starea interioară în desen. Am observat că mulţi oameni au obiceiul să deseneze atunci când conversezi cu ei; dacă omul ţine în mână un pix şi o hârtie, cu siguranţă va desena ceva, o va face inconştient, dar ceea ce desenează poate conţine informaţii fantastice despre preocupările emoţionale, mentale, despre problemele care-l frământă atunci.

Mintea ni se dezvăluie prin tot ce facem, dar noi credem că ea-i un mare, mare mister. Ea ni se arată prin fiecare postură corporală, prin fiecare reacţie, prin felul în care ne hrănim, prin felul în care mergem, desenăm sau dormim, prin felul în care scriem. Scrisul de mână se modifică fantastic sub presiunea emoţiilor şi a gândurilor din fiecare moment. Dacă veţi privi un album de fotografii (este ceva ce am făcut şi eu recent), veţi observa că în fiecare poză avem feţe puţin diferite, deşi pare că suntem unul şi acelaşi. Fiecare fotografie pare să poarte, însă, amprenta unei stări de moment, a unui gând, a unei situaţii lăuntrice, iar asta ne face să părem atât de diferiţi în unul singur.

Până şi un album foto dezvăluie natura schimbătoare a minţii noastre, dar – graţie acestei determinări, a comunicării dintre minte şi trup, dintre minte şi atitudini sau comportamente – avem la îndemână un instrument de transformare rapidă a minţii, de schimbare conştientă a atitudinilor interioare care ne fac rău. Mintea ne schimbă gesturile, comportamentele, feţele, privirile, desenele, obiceiurile, dar fenomenul se petrece şi invers. Dacă suntem deprimaţi, ar fi suficient mai întâi să ridicăm capul, să privim înainte, să îndreptăm spatele pentru a-i transmite minţii o atitudine diferită. Un gând de încredere şi de speranţă apare chiar şi printr-un simplu gest de modificare corporală. Un mers rigid cere mai multă flexibilitate mentală; să iniţiezi flexibilitatea e îndeajuns să mergi ceva mai relaxat.

Când mintea crede că duce o povară în spate, se poate să mergem cocoşaţi. Spatele drept îi transmite minţii că putem face faţă situaţiei, iar mintea şi emoţiile urmează această postură nouă, ba găseşte chiar şi soluţii de ”azvârlire a cocoaşei”. Neliniştea şi agitaţia mentală se pot împrăştia de îndată ce facem efortul conştient de a scrie caligrafic, frumos. Stările de rău ale oamenilor nu au întotdeauna cauze măreţe, ci mai degrabă obiceiuri, care deprimă mintea, o înfurie sau o neliniştesc. Un fericit nu poate merge ca un ”nefericit”, nici invers, dar – dacă omul se simte nefericit, poate merge ca şi cum ar fi fericit, iar asta-i o schimbare suficientă pentru ca starea minţii lui să se schimbe în bine şi invers, se poate gândi la câteva lucruri plăcute pentru ca mersul să-i devină ceva mai sprinten.

Autor: MARIA TIMUC, in editorialul din National din 17 mai 2012

Povestea tristeţii şi a speranţei

A fost odată o femeie delicată, mică de statură, care îşi croia drum prin pulberea unei cărări uitate. Deşi era trecută bine de prima tinereţe, pasul îi era vioi iar zâmbetul avea strălucirea unei fete neprihănite.

La un moment, fără să se fi aşteptat, zări întinsă la pământ o făptură făcută ghemotoc. Surprinsă, dar şi mărinimoasă, micuţa femeie se opri şi, aplecându-se, întrebă firavul corp: „Cine eşti tu?”

Doi ochi înceţoşaţi şi obosiţi se deschiseră încet. „Eu? Eu sunt Tristeţea”, se auzi cu greu şuierul unei voci tremurânde şi fibrile.

Citeste mai departe »