CÂINELE ÎNSETAT

Un poet persan povesteşte că un câine, care murea de sete după ce rătăcise mult timp prin deşert, a ajuns până la urmă în faţa unei ape. S-a aplecat să-şi potolească setea, dar, văzându-şi în apă propria imagine, a crezut că era un alt câine, care păzea locul oprindu-l să bea.

Câinele însetat s-a culcat gâfâind lângă râu şi a aşteptat. Puţin mai târziu, s-a apropiat din nou, s-a aplecat prudent şi a privit: celălalt câine era tot acolo.

Câinele s-a tras înapoi şi, chinuit de sete, s-a culcat din nou. Scena s-a repetat de câteva ori. Intr-un sfârşit, la capătul puterilor şi răzbit de sete, s-a aruncat în apă, gata să se lupte cu celălalt patruped.

In apă, spre marea lui surpriză, n-a găsit nici un câine. S-a zbenguit, şi-a potolit în voie setea. Apa i s-a părut delicioasă.

După o vreme, a ieşit din râu. Inainte de a porni la drum, s-a mai uitat o dată în apă. Celălalt câine era din nou acolo şi se uita la el.

Cunoaşte-te pe tine însuţi cât mai bine pentru a nu-ţi fi propriul duşman.

Sursa: Jean-Claude Carriere, „Cele mai frumoase poveşti filozofice din lumea întreagă”