Tatăl lui Faimos ca Luna, sau Gospodărirea unui vis

Există o veche poveste tibetană, pe care o îndrăgesc, numită “Tatăl lui ‘Faimos ca Luna”. Un om foarte sărac, după ce a muncit din greu, a reuşit să adune un sac plin cu grâne. Era mândru de sine, iar când s-a întors acasă a legat sacul cu o funie de unul din căpriorii casei, pentru a-l feri de şobolani şi hoţi. L-a lăsat să atârne acolo şi, ca o măsură de siguranţă suplimentară, şi-a aşternut culcuşul dedesubt. Stând acolo, mintea începu să-i hoinărească: “De voi putea vinde aceste grâne in porţii mici, profitul va fi cel mai mare. Voi putea atunci să cumpăr mai multe grâne, iar apoi să fac acelaşi lucru şi voi ajunge cineva în comunitate. O mulţime de fete se vor ţine după mine. Mă voi căsători cu o femeie frumoasă şi nu după mult timp vom avea un copil… va fineapărat băiat… cum naiba îl vom numi? “Uitându-se prin cameră, privirile i-au căzut pe mica fereastră, prin care a văzut Luna răsărind.

“Ce semn” s-a gândit el. “Cât de favorabil! Este un nume cu adevărat bun. Îl voi numi “Faimos ca Luna”…  În timp ce era purtat în speculaţiile sale, un şoarece şi-a croit drum către sacul cu grâne şi i-a ros funia. Chiar în clipa în care de pe buze i-au ieşit cuvintele “Faimos ca Luna”, sacul cu grâne s-a desprins din tavan, omorându-l pe loc. “Faimos ca Luna”, bineînţeles, nu s-a mai născut niciodată.

Câţi dintre noi, asemeni omului din poveste, nu suntem cuprinşi de ceea ce numesc o “lene activă”? Există în mod firesc diferite specii de lene: răsăriteană şi apuseană. Stilul răsăritean este asemenea celui practicat la perfecţiune în India. “El constă în a zace toată ziua la soare, fără să faci nimic, evitând orice fel de muncă sau activitate utilă, bând ceşti de ceai, ascultând muzica filmelor indiene trâmbiţată la radio şi flecărind cu prietenii. Lenea apuseană este cu totul diferită. Ea constă din a ne umple viaţa cu o activitate obligatorie, astfel încât să nu rămână deloc timp pentru infruntarea problemelor reale.

Dacă ne examinăm viaţa, vom vedea limpede câte sarcini fără importanţă, aşa-numitele “responsabilităţi” se  acumulează pentru a o umple. Un maestru le compara cu “gospodărirea unui vis”. Ne spunem că vrem să investim timp în lucrurile importante ale vieţii, dar niciodată nu este timp. Simplul fapt de a te scula dimineaţa presupune să faci atâtea lucruri: deschizi fereastra, faci patul, faci un duş, te speli pe zinţi, hrăneşti câinele sau pisica, speli vasele din seara trecută, constaţi că s-a terminat zahărul sau cafeaua şi mergi să le cumperi, prepari micul dejun – lista este interminabilă. Apoi mai sunt hainele pecare trebuie să le sortezi, să le alegi să le calci şi să le împătureşti din nou. Şi cum rămâne cu părul dvs., sau cu machiajul? Neajutoraţi, asistăm cum zilele ni se umplu cu discuţii la telefon şi proiecte mărunte, cu atăt de multe responsabilităţi – sau poate ar trebui să le numim “iresponsabilităţi”?

Viaţa pare să ne trăiască pe noi, să posede propriul ei impuls straniu, să ne poarte; în final simţim că nu avem nici o opţiune şi nici un control asupra ei. Fireşte, uneori aceasta ne face să ne simţim rău, avem coşmaruri şi ne trezim transpinaţi, întrebându-ne: “Ce fac cu viaţa mea?” Dar temerile noastre nu durează decăt până la micul dejun; apare servieta şi o luăm de la capăt.

Extras din “Cartea tibetana a vietii si a mortii”, Sogyal Rinpoche