Un sărman bătrân
Era odată un bătrân care nu fusese niciodată tânăr. In realitate, în toată viaţa nu învăţase niciodată să trăiască. Şi, neînvăţând să trăiască, nu reuşea nici să moară. Nu avea speranţe, nici tulburări; nu ştia să plângă, nici să râdă. Tot ceea ce se întâmpla în lume nu-l îndurera, nici nu-l uimea.
Işi petrecea zilele lenevind în pragul bordeiului, fără a binevoi să arunce o privire spre cer, imensul cristal albastru pe care, şi pentru el, Domnul îl curăţa în fiecare zi cu vata moale a norilor.
Câte un călător îi mai adresa întrebări. Era atât de încărcat de ani, încât oamenii îl credeau foarte înţelept şi voiau să înveţe din experienţa lui seculară.
– Ce trebuie să facem pentru a ajunge la fericire? întrebau tinerii.
– Fericirea este o invenţie a celor proşti, răspundea bătrânul.
Treceau oameni cu suflet nobil, dornici să se facă utili aproapelui.
– In ce fel ne putem sacrifica pentru a-i ajuta pe fraţii noştri? întrebau ei.
– Cine se sacrifică pentru omenire este un nebun, răspundea bătrânul, cu un rânjet sinistru.
– Cum îi putem îndruma pe fiii noştri pe calea binelui? îl întrebau părinţii.
– Fiii sunt şerpi, răspundea bătrânul. Din partea lor te poţi aştepta numai la muşcături veninoase.
Şi artiştii şi poeţii se duceau să-l consulte pe bătrânul pe care toţi îl considerau înţelept.
– Invaţă-ne să exprimăm sentimentele pe care le avem în suflet, îi spuneau.
– Aţi face mai bine dacă aţi tăcea, bombănea bătrânul.
Treptat, ideile sale rele şi triste au influenţat lumea. Din colţul său trist, unde nu creşteau flori şi nu cântau păsări, Pesimism (pentru că acesta era numele bătrânului cel rău) făcea să ajungă un vânt rece ca gheaţa asupra bunătăţii, iubirii, generozităţii care, lovite de acel suflu dătător de moarte, se veştejeau şi se uscau.
Acest lucru l-a supărat mult pe Domnul, care a hotărât sa-l remedieze.
A chemat un copil şi i-a spus:
– Du-te şi dă-i un sărut acelui sărman bătrân.
Copilul a ascultat. A înconjurat cu braţele sale gingaşe şi durdulii gâtul bătrânului şi a întipărit un sărut umed şi zgomotos pe faţa zbârcită.
Pentru prima dată, bătrânul s-a mirat. Ochii săi tulburi au devenit dintr-o dată limpezi, pentru că nimeni nu-l sărutase vreodată. Astfel, a deschis ochii spre viaţă şi apoi a murit, surâzând.
Uneori, într-adevăr, ajunge un sărut; un „te iubesc” chiar şi numai şoptit; un timid „mulţumesc”; o apreciere sinceră. E aşa de uşor să-l faci fericit pe altul! Atunci, de ce nu o facem?
Sursa: 365 de povestioare pentru suflet, Bruno Ferrero
loading...
Comenteaza