Ştiţi să delegaţi de responsabilităţi? Să oferiţi încredere?
Autor: Stephen R. Covey
În urmă cu câţiva ani, am avut o experienţă interesantă pe această temă cu unul dintre copiii mei. Era în cadrul unei întruniri de familie, şi ne-am afişat crezul-program pe perete, pentru a fi siguri că proiectele noastre se vor desfăşura în concordanţă cu valorile noastre. Toată lumea era prezentă.
Am montat o tablă neagră şi am notat pe rând obiectivele – tot ce aveam de gând să facem – precum şi activităţile ce decurgeau din ele. Apoi am cerut voluntari pentru respectivele treburi.
– Cine vrea să plătească ipoteca? am întrebat, observând că eram singurul care ridicase mâna.
– Cine vrea să plătească asigurarea? Alimentele? Maşinile?
Se părea că deţin monopolul asupra tuturor îndatoririlor.
– Cine vrea să hrănească pe noul-născut?
Aici s-a manifestat mai mult interes, era însă clar că numai soţia mea avea calificarea necesară.
Consultând lista punct cu punct, a reieşit curând că tata şi mama aveau peste 60 de ore de lucru pe săptămână. Faţă de această situaţie, celelalte îndatoriri s-au încadrat într-o perspectivă mai realistă.
Stephen, fiul meu de 7 ani s-a oferit să aibă grijă de curte. Înainte de a-i încredinţa această misiune, am făcut cu el un antrenament în toată regula. Vroiam să-şi facă o imagine cât se poate de clară a unei curţi bine îngrijite. L-am dus la vecinii de alături.
– Uită-te, fiule, i-am spus. Vezi cât de verde şi de curată e curtea vecinilor noştri? Asta vrem şi noi: o curte verde şi curată. Acum haide s-o privim pe a noastră. Vezi amestecul de culori? Nu e bine aşa; nu e verde. Noi vrem să fie verde şi curată. Cum o să faci ca să fie verde, te priveşte. Eşti liber să faci cum crezi – numai să nu foloseşti vopsea! Dar am să-ţi mai spun cum aş proceda dacă ar depinde de mine.
– Ce-ai face, tăticule ?
– Aş pune maşina de stropit în priză. Dar poţi să-ţi faci treaba şi cu o găleată sau cu un furtun. Mie mi-e totuna. Ce vrem noi e ca totul să fie verde. Okay?
– Okay!
– Acum, băiete, să vorbim despre curăţenie. Curăţenie înseamnă să nu fie gunoi prin jur – nici hârtii, nici sfori, beţe sau orice altceva, aruncate pe jos. Am să-ţi spun ce vom face acum. Haide să curăţăm jumătate din curte şi să vedem deosebirea!
Zis şi făcut. Am luat doi saci de hârtie, şi am strâns tot ce era pe jos într-una din jumătăţile curţii.
– Acum uită-te în partea asta. Uită-te şi în partea cealaltă. Vezi diferenţa? Asta se cheamă curăţenie!
– Stai! strigă. Mai văd o hârtie după tufişul de colo!
– Bravo! N-o văzusem. Ai ochi buni, băiete! Acum, înainte ca să te hotărăşti să preiei această sarcină, aş vrea să-ţi mai spun ceva. Pentru că, odată ce-ai luat-o, eu nu mă mai ocup de ea. E treaba ta. Asta se cheamă delegare de responsabilităţi. Adică o treabă pe care o încredinţezi cuiva. Am încredere că vei face această treabă. Şi cine va fi şeful tău ?
– Tu, tăticule ?
– Nu. Nu eu. Tu eşti şeful. Iţi comanzi singur. Ţi-ar plăcea ca tata şi mama să stea tot timpul după tine ?
– Nu.
– Nici nouă. E un sentiment neplăcut, nu-i aşa? De aceea îţi comanzi singur. Şi acum, ghici cine-i ajutorul tău?
– Cine?
– Eu, i-am spus. Tu îmi comanzi mie.
– Eu?
– Chiar aşa. Dar timpul meu e limitat. Uneori sunt plecat. Dar când sunt acasă, o să-mi spui cum să te ajut şi am să fac ce vrei tu.
– Okay!
– Stai! Acum, ghici cine te judecă?
– Cine ?
– Tu. Tu te judeci singur.
– Eu?
– Da. De două ori pe săptămână facem înconjurul curţii şi tu îmi arăţi cum merg lucrurile. Şi ce ai să spui?
– Verde şi curat.
– Bravo!
– Şi timp de două săptămâni i-am repetat aceste două cuvinte, până ce am simţit că era în stare de a se apuca de treabă. În cele din urmă sosi şi ziua cea mare.
– Ne-am înţeles, băiete?
– Ne-am înţeles.
– Care-i treaba?
– Verde şi curat.
– Ce înseamnă verde?
Se uită la curtea noastră care începea să arate ceva mai bine. Apoi întinse mâna spre curtea vecină.
– E culoarea curţii vecine.
– Ce înseamnă curat?
– Să nu fie gunoi.
– Cine e şeful?
– Eu.
– Cine-i ajutorul tău?
– Tu, când ai timp.
– Cine e judecătorul ?
– Eu. Ne plimbăm de două ori pe săptămână în curte, şi eu îţi arăt cum merg lucrurile.
– Şi ce vom căuta?
– Ca totul să fie verde şi curat.
La vremea aceea nu mă gândisem la nişte bani de buzunar. Dar n-aş ezita să-i dau pentru o asemenea responsabilitate.
Două săptămâni şi două cuvinte. Am socotit că era suficient de pregătit.
Era într-o sâmbătă. N-a făcut nimic. Duminica…nimic. Luni… nimic. Marţi parcurgeam aleea plecând spre serviciu şi priveam iarba gălbejită şi soarele fierbinte de iulie urcând la orizont Cu siguranţă că azi se apucă de treabă, m-am gândit. I-am găsit şi o justificare pentru sâmbătă, deoarece era ziua când făcusem învoiala. Şi pentru duminică – duminică e altceva. Dar luni? şi azi era marţi. Sigur că azi se apucă de treabă. E vară – ce altceva are de făcut?
Ardeam de nerăbdare să mă întorc acasă să văd ce se întâmplase. Când am luat colţul… acelaşi spectacol. Iar băiatul meu se juca în parcul de peste drum.
Situaţia era inacceptabilă. Eram iritat şi dezamăgit – două săptămâni de pregătire şi angajamente, şi…! Investisem o grămadă de bani, de efort şi orgoliu în întreţinerea curţii, şi acum totul se ducea de râpă! Nemaivorbind de curtea de alături, îngrijită, dichisită! Situaţia devenea penibilă.
Eram cât pe aci să recurg la „delegarea dictatorială”: „Băiete, vii îndată, m-auzi, şi strângi tot gunoiul ăsta, acum, pe loc! Altminteri…!” ştiam că în felul acesta luam oul de aur. Dar cu găina, ce se întâmpla? Ce se va întâmpla cu angajamentul său intim?
Aşa că am mimat un surâs şi am strigat peste drum: „Hello, Stephen! Ce faci?”
– Fain! îmi spune.
– Dar curtea cum o duce ? In aceeaşi clipă am simţit că am încălcat învoiala noastră. Nu aşa ne înţelesesem.
– Ca urmare s-a simţit îndreptăţit s-o încalce şi el. „Fain, tăticule.”
Am înghiţit în sec şi am răbdat până după masă. Atunci i-am spus: „Haide, băiatule, să facem cum ne-am înţeles. Mergem împreună în curte şi tu ai să-mi arăţi cum te-ai achitat de delegaţia ta.”
Nu ieşisem bine pe uşă, şi bărbia a început să-i tremure; ochii i s-au umplut de lacrimi şi când am ajuns în mijlocul curţii, scâncea.
– E atât de greu, tăticule! Ce e atât de greu? m-am gândit în sinea mea. Nu ai făcut nimic! Dar ştiam care e greul: să-ţi comanzi ţie, să te supraveghezi pe tine însuţi! Aşa că i-am spus: „Pot să te ajut cu ceva?”
– Chiar vrei, tăticule? se smiorcăi.
– Cum ne-am înţeles?
– Ai spus că mă ajuţi când ai timp.
– Am timp.
A alergat în casă şi s-a întors cu doi saci. Mi-a dat unul dintre ei; „Vrei să strângi chestia aia?” şi arată înspre gunoiul rămas după grătarul de sâmbătă seară!… „îmi face silă!”
L-am strâns. Am făcut exact ce m-a rugat să fac. Aceasta a fost clipa când a semnat înţelegerea noastră în inima lui. Curtea a devenit bunul lui. Răspundea de ea.
În vara aceea a mai cerut ajutor doar de două sau trei ori. De când o îngrijea, curtea era mai verde decât pe vremea când mă ocupam eu de ea. Îşi mustra fraţii şi surorile chiar pentru un petec de hârtie aruncat pe peluză.
Încrederea este cea mai înaltă formă a motivaţiei umane. Ea scoate la iveală tot ce e mai bun într-o fiinţă umană. Cere însă timp şi răbdare! Şi nu exclude necesitatea de a forma şi disciplina pe cei în cauză, până când competenţa lor să crească la nivelul încrederii acordate.
O delegare de responsabilitate, corect făcută, reprezintă un beneficiu pentru ambele părţi, iar în cele din urmă, randamentul va fi mult mai mare într-un timp mai scurt.
Sursa: „Cele 7 deprinderi ale persoanelor eficace. Lecţii importante pentru schimbare personală”
loading...
Comenteaza
