Miracolele se întîmplă în jurul nostru
Pe cînd vizita o insulă, un misionar spaniol se întîlni cu trei preoţi azteci.
— Cum vă rugaţi? — întrebă părintele.
— Avem o singură rugăciune — răspunse unul dintre azteci—. Zicem: „Doamne, Tu eşti trei, noi sîntem trei. Miluieşte-ne pe noi.”
— Frumoasă rugăciune — zise misionarul —. Dar ea nu este chiar ruga pe care o ascultă Dumnezeu. Am să vă învăţ una mult mai bună.
Părintele îi învăţă o rugăciune catolică şi-şi văzu mai departe de drumul său de evanghelizare.
După ani, aflat pe corabia care se întorcea în Spania, îi fu dat să treacă din nou prin insula aceea. De pe punte, îi zări pe cei trei preoţi pe mal şi le făcu semn cu mîna. In aceeaşi clipă, cei trei începură să meargă pe apă către el.
— Părinte! Părinte! — strigă unul din ei, apropiindu-se de corabie —. Mai învaţă-ne o dată rugăciunea pe care o ascultă Dumnezeu, fiindcă nu ne-o mai putem aduce aminte!
— Nu contează — zise misionarul, văzînd minunea. Şi-i ceru iertare lui Dumnezeu pentru că nu reuşise să priceapă mai devreme că El vorbea toate limbile.
Rareori ne dăm seama că sîntem împresuraţi de Extraordinar. Miracolele se întîmplă în jurul nostru, semnele lui Dumnezeu ne arată drumul, îngerii insistă să fie auziţi; dar noi, fiindcă sîntem învăţaţi că există formule şi reguli pentru a ajunge pînă la Dumnezeu, nu luăm seama la nimic din toate acestea. Nu pricepem că El se află oriunde îl lăsăm să intre.
Practicile religioase tradiţionale sînt importante: ele ne fac să împărtăşim cu ceilalţi experienţa comunitară de proslăvire şi rugăciune. Dar să nu uităm niciodată că experienţa spirituală e în primul rînd o experienţă practică a Iubirii. Şi în Iubire nu există reguli. Putem încerca să ne ţinem de manuale, să ne controlăm inima, să avem o strategie de comportament — dar toate acestea sînt fleacuri. Inima este cea care hotărăşte şi doar ce hotărăşte ea este important.
Noi toţi am avut parte de o asemenea experienţă în viaţă. Noi toţi, la un moment dat, ne-am spus printre lacrimi: „Sufăr din cauza unei iubiri care nu merită.” Suferim deoarece ne imaginăm că dăm mai mult decît primim. Suferim deoarece dragostea noastră nu este recunoscută. Suferim pentru că nu ne putem impune propriile noastre reguli.
Suferim fără rost: pentru că în dragoste se află sămînţa creşterii noastre. Cu cît iubim mai mult, cu atît sîntem mai aproape de experienţa spirituală. Adevăraţii iluminaţi, cu sufletele lor incendiate de Iubire, învingeau toate prejudecăţile vremii. Cîntau, rîdeau, se rugau cu voce tare, dansau, participau la ceea ce Sfîntul Pavel numea „nebunia sfîntă”. Erau veseli — pentru că cine iubeşte învinge lumea, nu-i e teamă că pierde ceva. Adevărata iubire este un act de total abandon.
Sunt numeroase conflictele ce ne însoţesc în căutarea noastră a unui Dincolo. Mai devreme sau mai tîrziu, trebuie să ne învingem temerile, de vreme ce drumul spiritual se parcurge prin experienţa zilnică a iubirii.
Călugărul Thomas Merton spunea: „Viaţa spirituală se reduce la dragoste. Nu iubeşti pentru că vrei să faci binele sau să ajuţi şi să aperi pe cineva. Dacă acţionăm aşa, îl vedem pe aproapele ca pe un simplu obiect, iar pe noi ne vedem ca pe nişte persoane generoase şi înţelepte. Asta nu are nimic de a face cu iubirea. A iubi înseamnă a fi în comuniune cu celălalt şi a descoperi în el scînteia lui Dumnezeu.”
Sursa: Paulo Coelho: La rîul Piedra am şezut şi am plîns
loading...
Comenteaza