Hoţul

Într-o noapte o profesoară de meditaţie se întoarse acasă şi găsi uşa apartamentului ei întredeschisă. Recapitulându-şi plecarea ei mai devreme în acea zi, se gândi în sinea ei:

– În mod sigur am închis şi încuiat uşa înainte de a pleca.

Era o persoană retrasă şi existau lucruri pe care îi plăcea să le ţină pentru ea, ascunse de alţii.

Intră cu precauţie şi se trezi faţă-n faţă cu un spărgător. La început a fost străbătută de un fior de frică. O va ataca? Respiră adânc, inima îi bătea puternic şi tremura din tot corpul.

– Înfruntă-ţi frica, se trezi spunând.

Citise şi auzise asta spus înainte. Într-adevăr, era ceva ce ea le preda deseori cursanţilor săi. Acum avea şansa să pună aceste cuvinte în practică pentru ea însăşi.

Pregătirea ei punea accent şi pe compasiune, iar acum le preda tocmai asta studenţilor.

– Pune-te-n locul lui, îşi reaminti ea.

Nu era uşor să se elibereze de frica ei concentrată pe propria persoană şi să înceapă să simtă empatie pentru acest intrus în intimitatea ei, dar încercă totuşi.

– Trebuie să fii în mare dificultate, îi spuse ea hoţului, pentru a vrea să iei averea altcuiva. Vino, stai jos şi bea o cafea. Poate există căi prin care să te pot ajuta.

În timp ce stăteau ei şi vorbeau, află despre hoţ şi viaţa sa. Descoperi că era şomer, avea o familie tânără de întreţinut şi era disperat să le asigure hrană şi îmbrăcăminte. Spărgătorul, se gândi ea, devine profesorul meu. El o învăţa lucruri importante despre frică. Întâi, ajungând să cunoască şi să înţeleagă obiectul temut, îi mai trecuse din frică. Hoţul era o persoană ca şi ea, mânată de propriile temeri şi griji. Şi el era speriat şi vulnerabil. Este uşor să-ţi fie frică de ceea ce nu înţelegi, se gândi ea. În general, cu cât ştim mai mult despre cineva sau ceva, cu atât mai puţin trebuie să ne temem. În al doilea rând, descoperi că prin concentrarea atenţiei ei pe altcineva, nu mai era la fel de conştientă de senzaţiile din propriul său corp. Dar când gândurile i se întorceau la situaţia ei, frica izbucnea din nou.

În ciuda acestei noi conştientizări, tot avea probleme în a scăpa de sentimentele ei. Ştiind ce să faci nu înseamnă a avea capacitatea să o şi faci. Emoţiile ne dictează câteodată acţiunile. Începu să se simtă furioasă că hoţul încerca să profite de ea. Ea se străduise să fie un om bun. Avea foarte puţine bunuri ale ei. De ce să ia cineva puţinul pe care îl avea? De ce i s-ar permite să iasă cu bine din asta? Cum îndrăzneşte?!

Cu aceste gânduri, fălcile i se încleştară, corpul i se încordă şi-şi văzu degetele strângându-se, formând pumni. Voia să-i dea o lecţie. Îi va plăti pentru ce a făcut. Va chema poliţia şi va vedea că se face dreptate.

Apoi începu să reflecteze că, eventual, ar putea învăţa din aceste gânduri şi sentimente. Poate că hoţul a creat o experienţă care i-ar putea înlesni ei dezvoltarea. Ea era profesoară, nu numai de meditaţie, dar şi de filosofie a meditaţiei. Îşi învăţa cursanţii despre nevoia de a fi detaşat de averea materială. Îi învăţa despre natura nepermanenţei.

– Nimic nu durează veşnic, spunea ea deseori. Mai devreme sau mai târziu, orice încetează să existe, şi ce contează în tabloul de ansamblu dacă a fost un pic mai devreme?

După ce îşi termină cafeaua, adună haine, pături şi alimente, apoi i le înmână hoţului.

– Iată, te rog ia astea acasă pentru familia ta.

Când omul a plecat, ea a rămas cu picioarele încrucişate pe podeaua casei ei acum golite şi a început să mediteze.

În acest timp, hoţul nu se îndepărtă prea mult şi deja începu să se simtă vinovat. Era uşor să iei lucruri de la cineva pe care nu-l cunoşti. Acum că o cunoscuse pe femeie, se simţea ca şi cum ar fi furat de la un prieten.

„Nu aşa vreau să trăiesc”, se gândi în sinea lui. Se întoarse pe urmele paşilor săi şi lăsă fără să facă zgomot bunurile profesoarei pe treptele din faţa uşii. În drum spre casă se gândi la alte moduri în care să-şi întreţină familia.

În apartamentul ei, profesoara de meditaţie privea afară pe geam. Apusul arunca o puternică lumină aurie care părea să lumineze nu numai cerul, dar şi sufletul ei. Noaptea se aşternea tăcută şi adormită spre orizont. Stelele sclipeau ca nişte puncte liniştitoare de căldură într-o mare de întuneric. În ciuda pierderii ei, avea un sentiment de linişte interioară şi fericire. Absorbită de priveliştea din faţa ochilor, se gândi:

– Aş vrea să-i fi dat sărmanului om mai mult. Aş vrea să-i fi dat asta.

Exersează atenţia centrată pe alţii.

Stă în puterea ta să înveţi să îţi schimbi emoţiile şi gândurile.

Pacea interioară poate fi atinsă.

Învaţă să dai mai mult.

Este posibil să te adaptezi pierderii.

Sursa: Cartea „101 poveşti vindecătoare pentru adulţi” – Cap. Cultivarea compasiunii. Autor George W. Burns