Călătoria lui Salvatore

Într-una din cărţile sale, Umberto Eco a povestit următoarea istorie, care, spune el, s-ar fi petrecut în orăşelul lui natal, din nordul Italiei.

La douăzeci de ani, Salvatore părăseşte acest orăşel în care nu se întâmpla nimic şi pleacă în Australia, unde trăieşte patruzeci de ani. La şaizeci de ani, după o viaţă de om, se întoarce, cu trenul, la locul său de baştina. În timp ce se apropie de gară, Salvatore se întreabă, nu fără emoţii, dacă-şi va regăsi prietenii de altădată, dacă va fi recunoscut, dacă va fi rugat să-şi povestească aventurile. Dar fata aceea care…? Dar băcanul din colţul străzii?… Şi aşa mai departe.

Trenul se opreşte în gara cea mică, Salvatore coboară şi, la oarece distanţă, vede un omuleţ gârbovit, un lucrător de la calea ferată. În ciuda siluetei gârbovite şi a obrazului brăzdat de riduri, Salvatore îl recunoaşte: e fostul lui coleg de clasă – Giovanni!

Salvatore îi face semn cu mâna, se apropie tulburat, îşi arată chipul cu o mână tremurândă, vrând parcă să-i spună: „Uite, eu sunt!” Giovanni îşi ridică ochii, îl priveşte o clipă, deloc surprins, apoi îl salută înclinând uşor capul şi îi spune:

– Bună Salvatore! Ce faci, pleci din oraş?

 Experienţele şi trăirile noastre, situaţiile noastre de viaţa sunt subiective şi ţin de lumea noastră intimă, sunt reprezentările noastre. Pentru cei din jur ele nu înseamnă mare lucru (poate chiar nimic!), oricât de greu ne vine a crede. Ceilalţi au lumea lor internă ce le ocupă mai tot timpul. Nu trebuie sa ne facem prea multe griji despre ce vor gândi alţii despre noi. Cu siguranţă ei nu ne aloca timpul şi gândurile pe care credem noi că le au la adresa noastră.

Sursa: „Povestiri filozofice din lumea întreagă” – autor Jean-Claude Carriere