Cine este mai mare ?

O poveste inuită a dat un răspuns desăvârșit la această întrebare.

Luna cu obrazul rotund străbătea cerul, trântită în sanie, și spunea cu trufie:

– Sunt cea mai mare! Sunt mai mare decât Soarele!

Un lac mititel, pierdut în mijlocul tundrei, a auzit-o pe Lună cum se lăuda și i-a spus:

– Încrezuto ! Uită-te la mine și ai să vezi că eu sunt cel mai mare!

Luna s-a aplecat spre Pământ și și-a văzut chipul în apa lacului.

– Sunt mai mare decât tine, a adăugat lacul, pentru că te pot cuprinde și încă mai rămâne loc!

Luna și lacul s-au certat atât de amarnic încât au trezit un șoricel din somn. Acesta a ieșit din sălașul lui, s-a întins și a căscat atât de strașnic încât i s-a închis ochiul stâng. Cu ochiul drept, rămas deschis, s-a uitat la lac, apoi la Lună și a rostit:

– De fapt, cel mai mare și mai mare este ochiul meu drept, pentru că poate cuprinde și Luna și lacul deodată!

O cucuvea care vâna prin preajmă l-a auzit pe șoricel, s-a repezit asupra lui și l-a înghițit.

– Acum se vede cine este mai mare, și-a zis ea. Cel mai mare este stomacul meu, pentru că au încăput în el șoricelul, cu ochi cu tot, lacul și Luna.

Cât de des credem că suntem „cel mai cel/cea mai cea?” Cât de des ne grozăvim măcar un pic şi ne place să privim doar ceea ce pare a ne avantaja? Atunci când ne comparăm cu alţii, mereu vom găsi şi mai buni şi mai slabi ca noi, totul fiind relativ când vorbim de comparație… Iar dacă nu ne-am compara… Pur şi simplu am tăcea… Ştiind că nimic nu e ceea ce spunem că e şi că doar mintea noastră face posibilă această competiţie, departajare şi ierarhizare..

Pentru Univers totul e perfect, fiecare e cel mai bun, unic şi valoros prin el însuşi, parte identică din Marele TOT, având exact puterea de care are nevoie pentru a fi ceea ce este.

Sursa: „Povestiri filozofice din lumea întreagă – Cercul mincinoşilor”, autor Jean-Claude Carriere