Sa fim conştienţi de subiectivitatea propriei minţi

Noi, oamenii, sîntem îndrăgostiţi şi complet ataşaţi de propriile noastre gînduri. Detaşarea de “producţiile mentale” proprii este – poate – cel mai dificil proces prin care trec toţi aceia ce ating un nivel spiritual mai înalt, în încercarea/dorinţa de purificare. Pentru oamenii obişnuiţi, detaşarea de propria minte poate fi chiar ceva de neînţeles şi de neconceput. Dragostea şi ataşamentul de propriile gînduri, încrederea fantastică pe care o avem în ceea ce ne debitează mintea proprie – mai ales atunci cînd atacă, răneşte, se îndoieşte, se teme, urăşte, detestă sau doreşte răul cuiva – ne duce mai departe, pe cărările erorii şi ale nefericirii umane.

Noi ne îndoim de iubire şi de bunătate, de frumuseţe şi de adevăr mai mult decît de producţiile mentale nocive ce “ne atacă” în interiorul nostru. Mintea îi dă semnificaţie lumii, dar noi credem că semnificaţia este lumea însăşi. Noi credem că vedem un om aşa cum îl putem descrie de la nivelul nostru de conştiinţă, dar ceea ce descriem nu este omul însuşi, cît ceea ce noi înşine “putem” gîndi că este el. Din pricina acestui straniu fenomen, nu sîntem niciodată obiectivi, nici nu descriem vreo realitate exterioară, cît una ce se derulează neîncetat pe propriul ecran mental, la propriul nivel al conştiinţei. Prin urmare, a evolua spiritual înseamnă a ridica nivelul nostru de conştiinţă, ceea ce înseamnă a fi conştienţi de subiectivitatea propriei minţi. A înţelege faptul că lumea pe care o descriem este “o lume ce tropăie prin mintea noastră”. Să te îndoieşti de percepţiile negative ce-ţi trec prin minte este, deja, un semn de creştere spirituală.

Să te întrebi de trei ori pe tine însuţi “din ce stare de conştiinţă” şi din ce parte a minţii vine îndoiala, teama, ura, proiecţia negativă este iarăşi un semn de evoluţie spirituală. Şi un pas către ridicarea nivelului tău de conştiinţă. Aceasta pentru că “răul emoţional” şi mental este specific Egoului uman şi luptelor sale eterne cu tot şi cu toate.

Tendinţa de a înţelege, a ierta, a accepta şi a nu pune etichete de dragul “propriei dreptăţi” ne duce către creşterea puterii noastre de a iubi şi a vedea în lume părţile ei acceptabile, dacă nu chiar pe cele frumoase. Cinematograful din mintea noastră rulează continuu tot soiul de scenarii. Le urzim cu mintea şi le urmăm, apoi, cu ochii închişi, fără să verificăm dacă ceea ce vedem are vreo realitate undeva. De fapt, devine real ceea ce vedem cu mintea ca fiind real. Interpretăm liniştiţi şi senini, căutăm semnificaţii ce ni se par fantastic de palpabile, dar – în esenţă – toate acestea ne descriu propriul nivel al conştiinţei. Pentru a evolua cu adevărat, noi avem nevoie să facem un pas dincolo de mintea noastră şi de dragostea teribilă pe care i-o purtăm.

Să ne întrebăm întotdeauna dacă gîndul pe care-l gîndim exprimă vreo realitate, să ne îndoim de propria gîndire şi de temerile ce ne terorizează, apoi, în interior. A căuta gînduri folositoare nouă înşine şi celor dragi înseamnă a ne apropia de “adevăr”. Căci adevărul acela nu este îndepărtat de iubire, cît se poate confunda cu ea. Adevărul divin nu este precum suita de miliarde de adevăruri ce ne descriu conştiinţa subiectivă, cît are atributul unităţii şi al unicităţii prin iubire şi acceptare. Prin îngăduinţa şi frumuseţea specifice înaltelor stări ale conştiinţei umane, la care se poate ajunge printr-un pact cu propria minte şi-o înţelegere mai adîncă a ei.

Sursa: Naţional