Femeia perfectă

(poveste indiană)

A fost odată un înţelept ce stătea împreună cu învăţăceii săi sub umbra binefăcătoare şi protectoare a unui smochin. Remarcând agitaţia unuia dintre tineri, maestrul îl întrebă: „Ce te nelinişteşte, fiul meu?“.

„Îmi plec capul, prea eruditule, şi sunt recunoscător pentru atenţia acordată! Ştii, am sentimentul că mi-a sosit vremea. Că trebuie să pornesc în căutarea sufletului meu pereche, a jumătăţii mele, a partenerei vieţii mele, a celei mai frumoase şi inteligente consoarte din univers. A femeii perfecte, într-un cuvânt.”

„Prea bine, fiule, aşa să fie! Dar, nu uita, ca la finele căutărilor tale, să mi-o prezinţi pe aleasa găsită!” – grăi bătrânul înţelept.

„Fii fără grijă, voi urma povaţa cuvântului tău, maestre.” – confirmă tânărul.

Anii au trecut şi, într-o zi, învăţăcelul s-a reîntors la templu, cu ochii spăşiţi şi adânc deprimat. Văzându-l, maestrul se apropie de el, îl salută prietenos şi se interesă de rezultatele expediţiei derulate: „Spune, fiule, ai descoperit ceea ce căutai?”

Cu privirea dezamăgită, dar având o strălucire de împlinire, învăţăcelul spuse: „Da, preamărite erudit, am găsit femeia visurilor mele şi era exact aşa cum mi-o doream.”

Surprins, înţeleptul întrebă: „Şi, unde este?”

„Maestre, crede-mă pe cuvânt: şi ea era în căutarea… bărbatului perfect…”