Credinţa mută munţii din loc

Doi bărbaţi, amândoi grav bolnavi, ocupau aceeaşi rezervă a unui spital. Unuia dintre bolnavi i se permitea zilnic să stea în şezut o oră, pentru ca fluidul acumulat în plămâni să i se dreneze. Patul său era situat în imediata vecinătate a unicei ferestre din cameră. Colegul său, în schimb, era obligat să-şi petreacă tot timpul întins în pat.

Cei doi povesteau cât era ziua de lungă, împărtăşindu-şi unul altuia despre soţii şi familie, despre gospodăriile şi serviciile lor, despre stagiul militar, despre vacanţele întreprinse. Iar, în fiecare după-masă, pe parcursul orei în care trebuia să se ridice în pat, bolnavul descria colegului întru suferinţă absolut tot ceea ce se petrecea dincolo de fereastra.

Bărbatul căruia i se impunea sa zacă nemişcat ar fi dat orice pentru acea oră, în care universul i s-ar fi lărgit, ar fi prins viaţă prin tumultul activităţilor şi culorilor din lumea reală. Colegul de cameraa ii spuse despre parcul mărginit de un lac încântător ce se zarea pe fereasta. Pe oglinda lacului pluteau lebăde şi raţe sălbatice, în timp ce copiii se întreceau cu vaporaşele lor îndrăzneţe. Cupluri de îndrăgostiţi se plimbau, mână în mână sau îmbrăţişaţi, printre pleiada de flori având toata gama cromatică a curcubeului. Peisajul era protejat de umbra semeţilor arbori seculari, văzându-se în depărtare conturul arhitectonic al oraşului. În timp ce omul de la fereastră descria cu lux de amănunte aceste detalii mirifice, celălalt zăcea întins cu ochii închişi, încercînd să vizualizeze pitorescul scenariului.

Într-o însorită după-masă, bărbatul observă pe geam cum defila o fanfară. Deşi colegul său nu o putea auzi, vedea cu ochii minţii imaginea creionată. La un moment dat, instantaneu, gândul îi fu străfulgerat de o idee neaşteptată: „de ce el poate să se bucure de plăcerea plenă a vizualizării întregului peisaj şi eu nu pot vedea nimic?” Nu i se părea corect. În timp ce acest gând îl măcina, bărbatul se simţi, iniţial, ruşinat. Dar, zilele treceau şi el era în continuare privat de acest răsfăţ. Invidia s-a metamorfozat în ranchiună, el devenind tot mai tăcut şi mai nefericit. Astfel, căzu în depresie, suferind de insomnie. El trebuia să se afle în faţa acelei ferestre… Acest gând a inceput să pună, încet-încet, stăpânire pe întreaga sa existenţă.

Într-o noapte, când el zăcea cu privirea aţintită spre plafon, colegul de lângă geam începu să tuşească, sufocându-se cu lichidul ce i se prelingea din plămâni. Continua să privească nemişcat cum cel suferind de lângă el incerca să bâjbâie în întuneric după butonul de alarmă. Nu schiţă nici cel mai mic gest de a-l ajuta, deşi putea, la rându-i, să sune după infiermieră. În mai puţin de cinci minute tusa şi sufocarea au incetat, nemaiuzindu-se nici un respir. Se aşternu liniştea. O linişte de… mormânt.

A doua zi dimineaţa, sora medicală a descoperit corpul neînsufleţit al bolnavului de lângă fereastră. Supărată, fără să adreseze colegului de cameră un cuvânt sau un reproş, chemă brancardierul să preia decedatul. Când consideră că a sosit timpul potrivit, bolnavul a cerut să fie mutat în patul de lângă geam. Infiermera, schiţând un zâmbet ironic, a făcut imediat transferul, iar după ce s-a convins că pacientul stă confortabil, a părăsit rezerva, lăsându-l singur.

Încetişor, cu prudenţă, dar şi cu dureroase încercări, s-a ridicat, sprijindu-se într-un cot, nerăbdător să arunce mult râvnita prima privire prin geam. În sfârşit va putea să se bucure el însuşi de încântătoarele peisaje. Şi-a întors molcom trunchiul corpului în direcţia ferestrei şi s-a uitat stupefiat: în faţa sa se afla un zid gol.

Morala poveştii

Căutarea fericirii este o problemă legată de şansă… este o atitudine pozitivă pe care ne-o exprimăm noi înşine în mod conştient. Nu este un cadou ce ni se livrează acasă ori care să intre prin fereastra deschisă. Totodată, cel mai adesea, circumstanţele reprezintă doar o parte infimă a ceea ce ne face bucuroşi. Dacă ne aşteptăm ca acestea să pice exact la momentul potrivit, ne autoamăgim şi nu vom atinge niciodată fericirea reală.

Căutarea fericirii este o călătorie spre noi înşine, în interiorul nostru. Minţile noastre sunt precum nişte programe ce aşteaptă tastarea codului ce ne va determina comportamentul; precum nişte conturi bancare ce aşteaptă să fie alimentate. Dacă vom inmagazina permanent gânduri pozitive, de încurajare şi pline de optimism – eliminînd din start orice privire încruntată, orice germen aparent inofensiv al gândurilor negativiste, orice proteste nedefinite sau suspine tânguitoare, vom descoperi câtă bucurie sălăşluieşte în noi si in jurul nostru.