Povestea norocului

Hoinărind prin lumea largă, Norocul îşi căuta o patrie unde să-şi aştearnă merindele şi să îşi găsească sălaşul. Astfel, într-o bună zi, păşi pragul unui măreţ regat unde domnea o ordine desăvârşită.

Oamenii, deşi râvneau cu jind după Noroc, atunci când îl întâlneau, se eclipsau, căci şmecherul Norocel nu dorea sub nicio formă să se lase supus regulamentelor impuse. Drept urmare, populaţia, crescută strict în sensul ordinii, îşi luă rapid tălpăşiţa din faţa băftoasei întâlniri. Nimeni nu îndrăznea să întindă mâna pentru a se înfrupta din minunea norocoasă. Văzând această reacţie aparent ostilă, Norocul le trecu printre degete.

Continuându-şi pribegia, eroul nostru trecu porţile ţării învecinate, unde se aclama sus şi răspicat prezenţa democratică a parlamentarismului. Aici se discuta şi se analiza fiecare problemă, orice propunere sau dorinţă, disecându-se firul la infinit. De această dată, Norocul fu cel eclipsat de tumultul oratoric şi de nonsensul ideatic dezbătut fără nicio finalitate concretă; aşa că o zbughi cât îl ţineau picioarele din acest haos.

Trăgându-şi sufletul, Norocul se ostoi în ţara nimănui, pe făşia de pământ neutru dintre cele două popoare. Acolo zări o cochetă şi îngrijită gospodărie, unde convieţuia o pereche ciudată: un bărbat din prima ţară, din regat, şi o femeie din cea de-a doua, din democraţie. Cei doi se iubeau atât de sincer şi de intens, încât el a învăţat să nu mai fie atât de tăcut şi resemnat, iar ea a renunţat să mai vocifereze la nesfârşit.

“Ăsta este locul meu”, îşi zise Norocul în sinea lui. Îşi aranjă culcuşul în căminul celor doi, temperând dorinţele şi implinind visele acestei familii.

Şi, dacă moartea nu i-a despărţit, oamenii trăiesc şi azi bucurându-se de norocul ce a păşit în casa lor.