Dacă aș fi avut timp

Într-o după-amiază, un călător umbla printr-o pădure, cău­tând un loc să se odihnească, şi ajunse la un copac bătrân şi fru­mos. Acesta îşi întindea ramurile ca nişte braţe grijulii şi protec­toare. La vârsta sa, poseda atât cunoştinţe, cât şi înţelepciune. Ramurile sale ca o umbrelă alcătuiau un loc potrivit pentru a face o pauză şi a te odihni un timp. Se cuibări deci între rădăcinile expuse la vedere, care îl susţineau ca un fotoliu confortabil. Pri­vind în sus printre ramuri şi frunze către un cer senin, percepu în copac o senzaţie de atemporalitate şi adormi.

După-amiaza se transformă în noapte, iar el continuă să dor­miteze până când fu trezit deodată de o stranie agitaţie. Ce se în­tâmpla oare? Privi calm şi cu atenţie în jurul trunchiului lat al copacului. Sute de ochi — ochi de animal — luminau întuneri­cul. Fără a scoate un sunet, se ridică între crengile copacului pentru a putea vedea mai bine această ciudată adunare. Era re­prezentat fiecare animal al pădurii. Acesta constituia Marele Con­siliu al Animalelor.

Din câte auzi, părea că acest Consiliu se întrunea în mod re­gulat tocmai sub acest copac, pentru a discuta acele lucruri care erau importante pentru toate animalele planetei. Plângeri despre oameni şi felul în care tratau ei animalele erau de maximă im­portanţă pe ordinea de zi. Animal după animal relatau cum oa­menii luau de la ele şi rar dădeau ceva în schimb.

Găina zise:

—   Îmi iau ouăle. Eu le păstrez sperând să am o familie, dar înainte să stau pe ele suficient timp pentru a le cloci, oamenii vin şi le înşfacă.

—   Ştiu, spuse vaca apăsat. Eu sper de fiecare dată că voi re­uşi în sfârşit să am un viţel, dar când izbutesc, atunci îmi iau pruncul nou-născut. Fac asta ca să poată lua mai mult. Vor şi lap­tele pe care l-am produs ca să-mi hrănesc puiul.

—   Îmi iau lâna, spuse oaia. Îmi trebuie un an întreg ca să-mi crească şi să-mi ţină de cald în lunile reci de iarnă. Chiar când ajunge la lungimea de care am nevoie, ei vin şi o tund. Mă lasă să tremur ca să le fie lor cald.

—   Eşti norocoasă, răspunse un elefant deznădăjduit. Pe mine mă vânează. Mă ucid ca să-mi poată folosi colţii, să-i transforme în clape de pian şi ornamente.

Tipic, melcul aşteptă până la sfârşit. Nu era grabă. El ştia că o să fie auzit. Viaţa nu trebuie grăbită. Chiar înainte ca melcul să vorbească, călătorul, observând încă scena tăcut, era impresio­nat de atitudinea melcului. Văzuse atât de mulţi dintre semenii săi umani într-o grabă disperată, ca şi cum viaţa însăşi depindea de următoarea bucată de hârtie pe care s-o dea peste birou, sau trecând pe roşu pentru a economisi 10 secunde din drumul lor.

Viaţa, gândi el, poate deveni cu uşurinţă atât de agitată, încât suntem mai degrabă ocupaţi să facem decât doar să fim. Începem să dăm prioritate lucrurilor pe care simţim că avem nevoie să le facem, în detrimentul celor pe care vrem să le facem. Comprimăm din ce în ce mai mult lucrurile în cursul zilei, alocând din ce în ce mai puţin timp grijii faţă de noi înşine.

Comentariile animalelor îl emoţionaseră. Înţelegea adevărul care zăcea în ceea ce ziceau ele. Ştia, de asemenea, că înţelepciu­nea e mai mult decât cunoştinţele. Informaţiile intelectuale nu sunt în mod necesar suficiente pentru a schimba ce se întâmplă. Doar prin faptul că suntem conştienţi de prioritatea pe care o dăm muncii în detrimentul propriei persoane sau familiei nu schimbă în sine ceea ce facem. Faptul că suntem conştienţi de stresul pe care îl simţim în ora de vârf de trafic nu ne face mai relaxaţi, chiar dacă ne accentuează nevoia de a proceda aşa. În­ţelepciunea se referă la a şti şi a face, la a lua cunoştinţele şi a le aplica, la a fi capabil de a folosi ceea ce am învăţat într-un mod care să fie de ajutor şi benefic.

Călătorul avu din plin ocazia să se gândească la aceste lucruri în timp ce melcul îşi cântărea încet cuvintele. Când vorbi, o făcu domol, calm, fără a se repezi:

— Eu am ceva ce vor toţi oamenii. Am ceva pe care ei l-ar lua dacă ar putea. Din fericire, ei nu pot. Am capacitatea de a mă bu­cura de plăcerea timpului. Ironia este că, deşi puţini ştiu asta, o au şi ei.

 A da şi a lua sunt amândouă necesare în viaţă. Opriţi-vă şi reevaluaţi viaţa. Găsiţi timp să aveţi grijă de voi. Găsiţi timp să vă relaxaţi. Cunoştinţe plus acţiune egal înţelepciune.

Sursa: 101 povești vindecătoare pentru adulți. Din capitolul “Dezvoltarea înțelepciunii” Autor: George Burns