Caftanul înfometat

Îmbrăcat în veșmântul său modest și simplu de zi cu zi, un mullah merse la o petrecere dată de un cetățean de vază. Pretutindeni, în jurul lui, scânteiau cele mai frumoase haine, făcute din mătase și catifea. Ceilalți oaspeți se uitau cu dispreț la hainele lui nenorocite. Îi întorceau spatele, se purtau cu nasul pe sus și îl dădeau la o parte din fața mâncărurilor magnifice și a bufetului. Mullahul alergă vârtej acasă, își îmbrăcă cel mai bun caftan și se întoarse la petrecere, arătând mai nobil decât unul dintre califi.

O, ce vâlvă făcură oamenii în jurul lui! Toți încercau să intre în vorbă cu el sau cel puțin să prindă un cuvânt sau două din vorbele sale înțelepte. Era ca și cum întregul bufet fusese gândit doar pentru el. Din toate părțile, oamenii îi ofereau cele mai gustoase mâncăruri, dar, în loc să le mănânce, mullahul le îndesa în mânecile largi ale caftanului său. Șocați, dar și curioși, oamenii îl asaltatu cu întrebări: „O, stăpâne, ce faci acolo? De ce nu mănânci ce-ți oferim?” Mullahul continuă să-și îndoape caftanul și răspunse calm: ”Sunt un om sincer și, dacă e să fim sinceri, ospitalitatea voastră nu este pentru mine, ci pentru caftanul meu. El ar trebui să aibă ceea ce i se cuvine. ”

Sursa: Cartea „Poveşti orientale ca instrumente de psihoterapie”, autor Nossrat Peseschkian