Norocul sultanului Mahmud

Se povestește, în cele O mie și una de nopți, că sultanul Mahmud, unul dintre cei mai înțelepți care au domnit vreodată în Egipt, cădea adesea pradă unei tristeți fără pricină. Lumea și viața îi păreau întunecate și se plângea de soarta sa, pizmuind până și pe cel mai sărman dintre țărani.

Într-una din zile, pe când ședea așa trist și abătut, nevrând să mănânce și nici să vadă de cârmuirea țării, dorind numai să vină moartea dintr-odată, cineva i-a adus vestea sosirii unui personaj deosebit, despre care se spunea că este vrăjitor și vraci, și care nu avea pereche pe pământ. A poruncit fără nici un chef șă fie lăsat să intre și a văzut o ființă slabă și descărnată, care venea de departe, din Maghreb, și care nu avea drept veșmânt decât o barbă nemaipomenită și o cingătoare în jurul mijlocului. Trupul lui aducea cu cele pe care plugarii din Egipt le scoteau uneori din mormintele de granit – un trup uscat, dar cu ochii vii și strălucitori.

A pășit spre sultan, l-a apucat de mână și l-a dus spre una din cele patru ferestre ale sălii tronului. Cele patru ferestre erau îndreptate spre cele patru zări.

Bătrânul a deschis prima fereastră și a rostit către sultan:

– Privește !

Sultanul s-a aplecat și a văzut o armată numeroasă de călăreți, cu săbiile scoase din teacă, gonind spre cetate. Unii se dăduseră jos de pe cal și începeau să se cațere pe ziduri, scoțând strigăte de luptă și de moarte.

Sultanul s-a făcut alb de spaimă. Atunci bătrânul a închis fereastra, apoi a deschis-o din nou. Călăreții se făcuseră nevăzuți. Totul era ca mai înainte.

Bătrânul l-a dus pe sultan la cea de-a doua fereastră, a deschis-o și i-a spus:

– Privește !

Sultanul s-a uitat pe fereastră și a văzut cetatea cuprinsă de flăcări, amenințată de nori negri care închideau ochiul soarelui. Un vânt sălbatic împingea focul spre palat. Sultanul a strigat, iar ochii i s-au umplut de lacrimi. Atunci bătrânul a închis fereastra, apoi a deschis-o din nou, iar sultanul a văzut cetatea dinaintea ochilor săi, pașnică și frumoasă ca înainte.

Când bătrânul l-a dus la cea de-a treia fereastră, sultanul a văzut ape ieșite din matcă, revărsându-se peste cetate și smulgând piatra de pe piatră. La cea de-a patra fereastră, în loc de pajiștele înverzite pe care le știa, sultanul a văzut un deșert încins. Apoi apele și deșertul n-au mai fost, iar lucrurile s-au rânduit ca mai înainte.

Pe urmă, bătrânul l-a luat de mână pe sultan, l-a dus lângă o fântână și i-a poruncit să se aplece și să se uite în fundul apei. Cu o mișcare iute, omul venit din Maghreb a cufundat capul sultanului în apă. Pe dată, sultanul s-a trezit la poalele unui munte, lângă niște țărani care râdeau și-l arătau cu degetul. Le-a spus că este sultanul Mahmud, a stăruit, a strigat bătând din picior, dar felahii râdeau întruna, în hohote. Mai-marele lor s-a apropiat de el, i-a sfâșiat veșmintele și i-a smuls podoabele scumpe, dându-i în schimb veșminte simple de țăran și o tichie. Apoi i-a grăit astfel:

– Dacă nu vrei să mori de foame, muncește !

– Dar nu știu să muncesc ! a răspuns Mahmud.

– Atunci ai să ne slujești drept vită de povară !

I-au pus toate uneltele lor în spinare și Mahmud, zdrobit, i-a urmat într-un sat unde o droaie de copii și-au bătut joc de el. A adormit într-un grajd părăsit, unde i s-a azvârlit o coajă de pâine uscată și o ceapă veche.

A doua zi, când s-a trezit, se prefăcuse în măgar, un măgar adevărat, cu copite, coadă și urechi mari. A fost legat cu o funie de gât, iar sultanul Mahmud, prefăcut în măgar, a tras plugul toată ziua. Apoi a tras roata morii, cu ochii legați, sub lovituri de bici. Așa au trecut cinci ani de ocări, nevoi și batjocură.

Apoi, dintr-odată, și-a redobândit chipul unui om, mergând pe ulițele unei cetăți necunoscute. Un negustor bătrân l-a oprit și i-a dat o slujbă ciudată.

– Du-te și așează-te la ușa băii. Pe fiecare femeie care iese o vei întreba dacă e măritată. Dacă nu e măritată, o vei lua de soție fără întârziere. Am să te răsplătesc. Dar dacă nu vrei să te însori cu femeia care nu este măritată, nu vei căpăta nimic și vei fi alungat din cetate.

S-a întâmplat ca femeia care a spus că nu este măritată să fie bătrână și grozav de urâtă. Sultanul Mahmud a încercat să scape, a strigat chiar că este măgar, a vrut să-și arate urechile, coada și nu numai atât, spunând că este măgar și că nici o femeie nu poate lua un măgar de bărbat.

A încercat din răsputeri să scape de femeie, care-l cuprindea cu dragoste, iar tot zbătându-se, a scos capul din fântână.

S-a trezit în sala tronului, alături de vizir și de bătrânul vrăjitor. O femeie preafrumoasă îi adusese o tavă cu șerbeturi. Toată pățania lui nefericită, atât de îndelungată și de aspră, ținuse doar cât avusese capul cufundat în apă. Era tot sultan. Cu adevărat.

Se uita în jur frecându-se la ochi.

Atunci bătrânul i-a spus:

– Am venit doar să-ți arăt cât ești de norocos.

Apoi a ieșit fără vorbă.

Sultanul Mahmud s-a așezat pe tron, a tras aer în piept și s-a apucat cu hotărâre de treburile cetății.

Sursa: Povestiri filozofice din lumea întreagă – Cercul mincinoşilor 2, autor Jean-Claude Carriere

Vă doresc ca în noul an să vă amintiţi cât mai des cât de norocoşi sunteţi (chiar dacă nu sunteţi sultani) şi să vă apucaţi cu hotărâre de treburile ce vă ies în cale!