Să facem exerciţiul “răbdării”

Cel căruia îi piere răbdarea nu poate aştepta să treacă noaptea şi nici să treacă ziua. Omul nerăbdător stă cu un picior în prezent şi cu alt picior în viitor, dar niciodată nu poate resimţi certitudinea unei clipe. Nerăbdarea este semnul unei absenţe aproape cronice a certitudinilor în viaţă. Nesiguranţa vibrează din fiecare respiraţie a omului fără de răbdare. Într-un carusel al nevoilor neîmplinite se învîrte sufletul nerăbdător şi într-o sonoră şi extrem de epuizantă forţă a fricii de el însuşi. Nerăbdătorul nu are timp pentru că el tremură inconştient în faţa timpului. Nici un alt om nu se simte mai grav, mai tulburat şi mai nefericit în faţa propriei sale vîrste şi nu-şi ascunde anii cu mai mare chibzuinţă decît el. O frică nebună de viaţă îl tîrăşte către viitorul inexistent şi-l dezmembrează în trăirea prezentului. Viaţa fără de răbdare este un fel în care fiinţa umană spune cu disperare: “Mi-e frică!”.

Frică de zi şi frică de noapte, şi frică de sine, şi frică de existenţa însăşi. Dacă eşti nerăbdător, poţi suferi de insomnie şi poţi înfrunta în nopţile adînci şi liniştite glasul înspăimîntător al tăcerii, în care te simţi de-a dreptul pierdut. Prin nopţile nerăbdătorului circulă nestingherite stafiile tremurătoare şi angoasa singurătăţii ia forme subtile, voalate, care bîntuie pentru a grăbi sosirea dimineţii. Cînd nu ai răbdare, te simţi tu însuţi fericit acolo unde zgomotul este mai intens şi mulţimile devin certitudini ale siguranţei tale! Tinerii se simt bine în mijlocul mulţimiii pentru că pe ei îi caracterizează nerăbdarea. Ei sînt nerăbdători să vină viitorul, ei aşteaptă cu înfrigurare să fie maturi, să le ia locul părinţilor şi aceasta în numele unei libertăţi care se vede lucitoare din umbrele tinereţii. Bătrînii, însă, transformă nerăbdarea în insomnie. Cînd timpul trece repede eşti prea tînăr şi nerăbdător; cînd timpul trece prea greu, eşti vîrstnic şi nerăbdător şi-n ambele ipostaze speri la cît mai mult “viitor”. Nerăbdarea este o dimensiune universală a fiinţei umane; poate de aceea apostolul Pavel a pus răbdarea printre virtuţile cele mai mari ale lumii. Căci răbdarea este însăşi bucuria de a trăi acum, pur şi simplu. Şi noi nu ne bucurăm să fim, cît să facem. Dacă nu facem ceva, nu mai avem răbdare. Dacă nu construim, nu manipulăm obiecte, nu ne pierdem în hîrjoana de-a munca, de-a distracţia, de-a viaţa, nu mai percepem viaţa. Sufletul se pustieşte tocmai pentru că el învaţă să facă ceva pentru a exista. Nici o consolare nu-l poate scoate din acest teribil carusel al goanei după viaţă, dacă el nu se simte mereu ocupat cu ceva. Şi, cu cît se zbuciumă mai mult, cu cît aleargă după viaţa din viitor, cu atît şubrezeşte omul prezentul şi sfîrşeşte prin a submina forţa vieţii. Cu cît cauţi mai multă viaţă, cu atît ea se sustrage, alunecă printre degete. Iar nerăbdarea este semnul acestei alunecări grandioase a fiinţei în ceva ce nu s-a întîmplat. Lupta cu timpul este însăşi frica noastră de viaţă şi frica noastră de mirosul calm şi liniştit al sfîrşitului. Nerăbdarea este frica de sfîrşit şi de aceea vrem să începem mereu altceva. O altă zi, o altă seară, o noapte nouă, o viaţă, un vis. Ceva să înceapă, cînd altceva nu s-a terminat. Să facem exerciţiul “răbdării”, dar nu răbdarea care ne duce în frustrare şi ne predispune la depresie, cît pe aceea spirituală, capabilă să ne aducă momente de graţie şi clipe de frumuseţe ce se ivesc din însăşi starea noastră interioară.

Sursa: Editorialul din Naţional