Povestea tristeţii şi a speranţei

March 13th, 2010

Povestea tristeţii şi a speranţeiA fost odată o femeie delicată, mică de statură, care îşi croia drum prin pulberea unei cărări uitate. Deşi era trecută bine de prima tinereţe, pasul îi era vioi iar zâmbetul avea strălucirea unei fete neprihănite.

La un moment, fără să se fi aşteptat, zări întinsă la pământ o făptură făcută ghemotoc. Surprinsă, dar şi mărinimoasă, micuţa femeie se opri şi, aplecându-se, întrebă firavul corp: „Cine eşti tu?”

Doi ochi înceţoşaţi şi obosiţi se deschiseră încet. „Eu? Eu sunt Tristeţea”, se auzi cu greu şuierul unei voci tremurânde şi fibrile.

„Aha, Tristeţea!”, reacţionă plină de veselie femeia pribeagă, ca şi când ar fi întâlnit o veche cunoştinţă.

Neîncrezătoare, făptura întinsă la pământ întrebă mirată: „Mă cunoşti?”

„Bineînţeles!”, continuă delicata băbuţă. „Din când în când m-ai însoţit o vreme pe parcursul călătoriei mele.”

„Şi, atunci de ce nu eşti înspăimântată?”, se miră Tristeţea. „Nu îţi este teamă de mine?”

„De ce să mă înfricoşezi, draga mea? Chiar dacă aş încerca să fug de tine, tot m-ai ajunge din urmă, nu?! Dar, altceva doream eu să te întreb: de ce pari aşa năpăstuită?”, reacţionă micuţa femeie.

„Eu…, eu sunt tristă”, răspunse făptura întinată cu o voce tremurândă.

Băbuţa se aşeză lăngă cea suferindă. „Eşti tristă, aşadar”, spuse ea, afişând o privire plină de compasiune. „Hai, împărtăşeşte-mi ce te apasă atât de greu.”

După un prelung oftat, Tristeţea se întrebă dacă oare de această dată o va asculta cineva? Căci, de nenumărate ori simţise această nevoie, însă nimeni nu era dispus să îi acorde vreo atenţie. Astfel, uşor spăşită şi plină de plăcută uimire, ea începu să-şi verse amarul: „Ştii, cel mai mult mă doare faptul că nimeni nu mă place, nimănui nu îi sunt dragă… Dar, menirea mea este tocmai să mă alătur, pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă, de oameni. Însă, de fiecare dată când aceştia mă simt în preajmă, se cutremură şi încearcă să scape de mine. Le este teamă de mine şi mă tratează cu duşmănie.”

Tristeţea oftă din nou şi îşi continuă supărarea: „Oamenii au inventat tot felul de apelative şi replici prin care mă jignesc continuu. În prezenţa mea mimează zâmbete amare, simt dureri în stomac şi rămân panicaţi, fără de respir. Chiar şi inima lor bate ca un vulcan înainte de a erupe. Apoi sunt copleşiţi de şiroiul lacrimilor ce nu se mai opresc. Uneori, unii încearcă să uite de mine apelînd la alcool sau droguri…”

„Da, ai dreptate”, confirmă delicata băbuţă, „şi eu am întâlnit adeseori asemenea oameni.”

Auzind acestea, Tristeţea căzu mai adânc în durerea ei, afirmând că, de fapt: „Nu doresc decât să ajut oamenii. Atunci când sunt în preajma lor, aceştia se regăsesc pe sine însuşi. Încerc să îi sprijin oblojind rănile lor. Un om trist este deosebit de sensibil şi trebuie să îşi redobândească tăria. Pe un teren precar, pe o durere necicatrizată, suferinţa îşi găseşte uşor culcuş şi se reinstalează amplificând amărăciunea omului. Astfel, doar cei care mă simt şi care îşi dau frâu liber lacrimilor nevărsate, pot să vindece cu adevărat aceste răni. În ciuda acestei terapii, oamenii se feresc de mine, nu vor să recunoască că le sunt alături, şi se afundă în durerea lor. Preferă să afişeze o mască falsă, forţându-se să arate un zâmbet deloc natural. Sau, îşi pun armura tăcerii şi a glacialităţii.” Încheindu-şi vorbele, Tristeţea începu să verse căteva lacrimi plăpânde la început. Apoi, în tăcere, acestea au invadat obrajii ei, pentru ca în final să plângă în hohote, plină de disperare.

Fragila băbuţă apucă mâinile şi o îmbrăţişă strâns pe cea îndurerată. Simţind, în mod surpinzător, pielea catifelată şi moale a Tristeţii, o susţinea şoptindu-i delicat: „Plângi, draga mea, descarcă-ţi lacrimile triste! Astfel vei reuşi să te eliberezi şi să prinzi noi puteri. De azi înainte nu vei mai hoinări singură prin lume. Voi fi alături de tine, pentru a nu te mai lăsa copleşită de lipsa curajului.”

Încet-încet, tristeţea îşi opri şirul lacrimilor, se îmbujoră, ochii începură să-i sclipească şi, întremată, întrebă foarte curioasă pe consoarta sa:” Tu…, cine…, tu cine eşti de fapt?”

„Eu?”, reacţionă delicata femeie cu zâmbet de domnişoară, „Eu sunt Speranţa.”

GD Star Rating
loading...
Povestea tristeţii şi a speranţei, 10.0 out of 10 based on 3 ratings

Comenteaza

Nume (obligatoriu)

Email (obligatoriu)

Website


This blog is kept spam free by WP-SpamFree.