Povestea Raiului şi Infernului

sau… lăcomia te face şi mai înfometat…

A fost odată un om care nu-şi putea stăpâni dornţa nestăvilită de a vedea, măcar o dată, cum este în Rai, respectiv în Infern.

Astfel, într-o noapte, a visat că se plimba pe culoarele unei săli imense, fără să-i vadă nici intrarea, nici ieşirea. Dar, în mijlocul acesteia se afla un cazan gigantic pus deasupra unui foc plin de vâlvătăi şi în interiorul căruia spumega o apetisantă supă. În jurul acestui recipient se aflau mai mulţi indivizi care aveau asupra lor nişte linguri neobişnuit de lungi. Însă, aceşti oameni erau scheletici, fără de vlagă, palizi şi avizi de a încerca să se înfrupte din această mâncare. Fiecare îşi dădea silinţa să ducă lingura la gură, dar orice tentativă era sortită eşecului. Ce stupidă situaţie! Tacâmul era prea lung şi oamenii se îmbrânceau, vărsând tot conţinutul supei până să ajungă la înfometatele lor guri. Bărbatul, după lungi încercări, dorind cu nesaţ să scape din această bizară lume, găsi uşa de ieşire deasupra căreia sta scris: “Aici este Iadul”

Hoinărind prin labirintice culoare, omul se pomeni, fără să realizeze, într-o altă sală imensă, ce nu se deosebea cu nimic faţă de cea precedentă. Şi aici se găsea la mijloc o oală uriaşă în care aburea parfumul unei delicioase supe. De asemenea, în jurul ei se aflau mulţi indivizi având fiecare aceeaşi lingură cu coada ciudat de lungă. Dar, aceşti oameni, arătau aici bine hrăniţi şi sănătoşi, foarte prietenoşi si bine dispuşi. Explicaţia era una simplă: aici nimeni nu ţinea morţiş să se infrupte doar el singur din delicioasa mâncare. Cu grijă, fiecare îşi hrănea semenul din imediata apropiere. Astfel apucau toţi să mănânce pe săturate, fără ca vreunul să fie uitat pe dinafară. Plăcut impresionat, omul nostru ar mai fi dorit să sălăşluiască în această lume, dar sună deşteptătorul şi se trezi la realitate păstrând incă în minte imaginea plăcuţei din cea de-a doua sală: “Aici este Raiul!”

(după o veche poveste orientală)