Cînd creierul unuia recepţionează stresul altuia!

Mai mulţi oameni de ştiinţă au studiat un fenomen psihic interesant: „antrenarea”. Termenul preluat din fizică descrie o stare de sincronizare a undelor cerebrale ale unor persoane diferite; ea apare în momentul în care una transmite o intenţie concentrată către cealaltă. Cînd creierele celor două persoane intră în stare de antrenare, „creierul receptorului reacţionează ca şi cum ar vedea aceeaşi imagine, în aceeaşi clipă cu emiţătorul”, cum spune Lynne McTaggart în cartea sa, „Experimentul Intenţie”. Unul dintre experimentele privind existenţa „fenomenului de antrenare mentală” demonstrează puterea intenţiei „de a face rău”, ale căror consecinţe nu sînt pur psihologice, ci şi fizice! Şi vorbim astăzi despre „fenomenul de antrenare” pentru a ne conştientiza, a ne responsabiliza şi a ne veghea cu mai mare îndemînare „intenţiile”, capabile să genereze efecte fizice asupra lumii vii, dar şi a lumii nevii din jurul nostru.

Poate că va veni o zi în care vom gîndi, simţi şi judeca diferit aceleaşi în­tîmplări şi o zi în care vom avea în noi puterea de a înţelege că lumea emoţională nu este chiar atît de inofensivă pe cît presupunem. Creierele celor conectaţi cu noi trăiesc aceleaşi angoase, aceleaşi nefericiri pe care le trăim şi noi, iar antrenarea continuă în „rău”, în suferinţă şi-n degringoladă nu poate decît să ne convingă de realitatea unei lumi crude şi nedrepte. Această lume „crudă şi nedreaptă” poate fi vindecată prin intenţia şi participarea noastră conştientă la orice eveniment de viaţă. Fiecare clipă de compasiune şi frumuseţe interioară pe care le putem simţi şi trăi prin alegere înseamnă antrenarea în compasiune şi frumuseţe a celor conectaţi mental cu noi. A celor ce ne sînt dragi, a celor pe care-i iubim sau a celor cărora le dorim binele. Cum fiecare clipă de răutate şi ură, suferinţă şi deziluzie este transmisă „sincron” celor dragi nouă! Într-o lume asaltată de inundaţii, caniculă, cutremure, accidente, criză economică şi diferite alte tulburări grave, este de la sine înţeles că „sincronizarea cerebrală colectivă” se află astăzi pe un tărîm nefericit. Un tărîm pe care-l hrănim cu toţii, fie prin atenţia directă pe care le-o dăm tragediilor, fie prin sincronizarea noastră mentală cu oamenii atenţi la catastrofe. Cu alte cuvinte, nu-i nevoie să privim drama la televizor, cît este îndeajuns s-o privească cineva apropiat nouă pentru ca ritmurile cerebrale să ni se schimbe şi să trăim stresul şi suferinţa? Aşa ne spun diferiţi cercetători/savanţi. Aşa ne spun, dar – oare – de ce nu auzim şi noi? De ce asemenea informaţii nu sînt mai popularizate decît tragediiile care ne macină şi ne ţin captivi într-o lume a durerii, de care n-avem scăpare fără propria noastră „intenţie” şi participare conştientă? Stresul şi deprimarea cauzate de criză riscă să creeze un mediu sincron/ puternic negativ, înlăuntrul căruia intenţiile rele pot declanşa tragedii, iar noi să n-avem habar de propria participare la ele.

Să ne veghem intenţiile şi să facem fiecare cîte un pas către mai multă frumuseţe şi înţelepciune în această viaţă.

Nu sîntem responsabili numai de noi înşine, ci şi de cei ce ne-nconjoară, cu atît mai mult de cei pe care-i iubim şi cărora le transmitem suferinţa, răutatea, furia, deziluzia, deprimarea sau frica noastră. Şi, dacă este adevărat faptul că acestea toate au şi efecte fizice asupra celorlalţi, atunci responsabilitatea noastră devine de-a dreptul obligaţie. Să ne interesăm mai mult de capacităţile care funcţionează şi dacă nu ştim, să ne responsabilizăm, căci – mai multă responsabilitate colectivă înseamnă „antrenare mentală” pozitivă şi consecinţe mai bune asupra calităţii vieţii.

Naţional