Persoană în dezvoltare (2)

Anii de joacă

Perioada de la 2 la 6 ani este numită de obicei copilărie timpurie sau perioadă preşcolară. Aici, aceşti ani sunt numiţi anii de joacă pentru a sublinia importanţa jocului. Joaca, desigur, apare la orice vârstă, dar anii copilăriei timpurii sunt cei mai plini de joacă dintre toţi, deoarece copiii îşi petrec mai tot timpul jucându-se, dobândind noi abilităţi, idei şi valori de importanţă crucială pentru creşterea lor. Se fugăresc, se provoacă unii pe alţii, încearcă lucruri noi, dezvoltându-şi corpul; se joacă jocuri şi pun în scenă fanteziile lor, învăţând deprinderi sociale şi judecăţi morale.

Faptul că sunt plini de joacă îi face încântători sau exasperanţi. Pentru ei, a creşte mare este o joacă şi entuziasmul lor pentru asta pare nelimitat, fie că urmăresc tăcuţi un gândăcel prin iarbă, fie că răstoarnă casa cu susul în jos. Minţile lor par de asemnea jucăuşe, pentru că imaturitatea gândirii îi fac să explice că „omul acela chel are un cap desculţ” sau că „soarele iese ca să se poată juca copiii”.

Dacă te aştepţi să stea cuminţi, tăcuţi, să fie logici şi să acţioneze realist vei fi dezamăgit. Dar dacă te bucuri de joaca lor, te vei bucura având grijă de ei, ascultându-i sau chiar citind despre copiii între doi şi şase ani.

Plăcerea experienţelor senzoriale şi dezvoltarea abilităţilor motorii atât de prezentă în primii doi ani, continuă în anii de joacă. Preşcolarii extrag astfel de experienţe senzoriale experimentând cu mâncarea, gustând-o şi făcând zgomote cu ea, jucându-se în nisip, în cada de baie sau în noroi. Se bucură să-şi exploreze simţul echilibrului şi mişcarea, rostogolindu-se pe un deal, urcând scări, copaci, sărind garduri, dându-se în leagăn şi alte echilibristici. Toate aceste bucurii senzoriale contribuie la înţelegerea lumii fizice şi a conectării lui cu ea. Joaca copilăriei este în mare măsură o joaca de a stăpâni abilităţi, o simplă plimbare poate deveni, episod după episod o joacă de a stăpâni săritul, mersul în echilibristică pe un zid, apoi merge cu spatele, se dă pe orice petec de gheaţă sau sare în şi peste bălţi sau pur şi simplu aleargă ca să simtă vântul. La fel îmbrăcatul, mâncatul, încălţatul sunt ocazii de a-şi dezvolta abilităţile senzo-motorii.

Joaca cu contact fizic mai dur simulează agresivitatea, ea apare şi la puii de maimuţe, şi secretul este dacă „victima” se distrează, dacă faţa îi zâmbeşte.

E timpul să intervi ca să protejezi „victima” de aceşti trei atacatori?

Nu atât timp cât „victima” zâmbeşte. Aceasta este o joacă cu contact fizic mai dur.

Fie scund sau înalt, creşterea în greutate şi înălţime a preşcolarilor este considerabil mai lentă decât în primii doi ani de viaţă. Creşterea fiind mai lentă, au neoie de mai puţine calorii şi deci mănâncă mai puţin, ceea ce îi îngrijorează pe mulţi părinţi. Declinul poftei de mâncare nu este în general o problemă, malnutriţia serioasă e mai probabil să se întâmple în primii doi de viaţă sau în adolescenţă (perioadele de explozie a creşteri fizice). Cea mai frecventă problemă nutriţională a preşcolarilor este fierul insuficient, de obicei datorită nutriţiei de slabă calitate (lipsa vegetalelor şi prea multe dulciuri), iar simptomul este oboseala cronică.

În această perioadă se dezvoltă legăturile sinaptice între emisfera dreaptă şi stângă (corpus callosum). Specializarea creierului se observă în preferinţa pentru mâna dreaptă sau stângă. Vederea se dezvoltă de asemenea în această perioadă, la 6 ani focalizează şi scanează (mătură cu privirea) suficient de bine. Dezvoltarea înseamnă şi diferenţe în dezvoltare, de aceea se recomandă testarea vederii la sfârşitul acestei perioade. Dezvoltarea fizică generală face ca preşcolarii să se imbolnăvească mai rar decât până la doi ani, ritmurile lor, mesele, somnul şi eliminarea aproximează pe cele ale adultului.

Abilităţile motorii grosiere, căţăratul, echilibristica, alergatul şi altele, sunt învăţate de preşcolari singuri sau cu alţi copii, fără instruirea unui adult. Important este să aibă spaţii şi echipament adecvat pentru aceste activităţi. Abilităţile motorii fine, tăiatul cu foarfeca, cusutul, turnatul în pahar, tăiatul cu cuţitul, mâncatul cu furculiţa şi lingura, desenatul, sunt mai dificile, chiar cu efort şi concentrare. Principalul motiv pentru care mulţi copii au aceste dificultăţi este faptul că încă nu este completă dezvoltarea controlului muscular si a raţionamentului necesare pentru aceste abilităţi motorii fine, adică încă nu este completă mielinizarea zonelor de creier corspunzătoare. Mulţi educatori consideră că dezvoltarea abilităţilor motorii fine sunt un ţel important pentru preşcolari şi unele grădiniţe incurajează coordonarea ochi-mână-creier prin jocuri special proiectate (Montesori, Waldorf au început aceste preocupări acum un secol). Din fericire, abilitatea motorie cel mai direct legată de dezvoltarea ulterioară poate fi uşor încurajată de părinţi şi educatori – abilitatea de a face semne pe hârtie. Când un copil vede un creion, marker sau ceva care lasă urme, impulsul este de a desena, pe hârtie, pe cărţi şi caiete, pe obiecte, pe pereţi sau pe ei înşişi. Deşi aceste prime mâzgălituri par haotice pentru unii adulţi, psihologii identifică un simţ al ordinii şi structurii fascinant. De exemplu, ei identifică următoarele faze:

• (până la 3 ani) faza de plasare, copilul experimentează lăsând urme pe hârtie, acoperind anumite părţi sau toată suprafaţa

• (3 ani) stadiul formelor, incearcă forme de bază, cerc, un X, un pătrat

• (3 ani jumate) stadiul structurilor, incearcă să compună forme, un cerc în interiorul altui cerc, o serie de X-uri

• (4 şi 5 ani) faza pictorială, încearcă să picteze oameni, animale, clădiri.

Acelaşi copil începe la trei ani şi cinci luni (desenul din stânga) cu un om-cerc care pare o mâzgălitură pentru cineva neinteresat. Şase luni mai târziu, persoana lui este reprezentată ca un întreg, cu cap, picioare şi buric, toate în interiorul unui contur. La patru ani şi patru luni, copilul ataşează capului picioare şi mâini, un model tipic pentru preşcolarii din întreaga lume. La cinci ani il desenează pe tata. La cinci ani şi cinci luni, persoana lui este completă, cu pălărie, dinţi şi chiar cu numărul corect de degete.

Cum gândesc preşcolarii

Un copil care intreabă unde doarme soarele sau scrie o scrisoare lui Dumnezeu ne face să zâmbim. Recent însă, cercetători studiind gândirea preşcolarilor au descoperit că aceasta este mult mai mult decât prostioare fermecătoare. Copilăria timpurie este o perioadă de dezvoltare impresionantă, a imaginaţiei, limbajului şi chiar a structurilor logice de bază.

Piaget (1962) consideră gândirea simbolică ca cel mai mare câştig al acestei perioade. Gândirea simbolică este eliberatoare, ne permite să gândim despre trecut şi viitor. Un simbol (steagul este un simbol pentru o ţară, o strângere de mână simbolizază prietenie, un craniu şi două oase incrucişate înseamnă otravă) incapsulează emoţii şi idei. Cuvintele sunt cele mai familiare simboluri şi, fie scrise sau vorbite, sunt cele mai eliberatoare. Sunetul cuvântului câine simbolizează un animal cu patru picioare care latră, la fel şi literele cuvântului. Stiind simbolul corespunzător câinelui, ne permitem să memorăm câini, să gândim despre câini, să vorbim despre ei. Simbolul verbal pentru câine se va asocia cu alte zeci de simboluri şi cuvântul va declanşa un lanţ de imagini, idei, emoţii şi informaţii. Capacitatea de a gândi simbolic deschide forţe mintale mult mai adânci şi puternice în comparaţie cu gândirea legată şi limitată de senzaţii şi abilităţi motorii.

Una din cele mai fascinante consecinţe ale gândirii ce foloseşte simboluri este jocul de-a ceva. Pentru un copil de un an, o ceaşca şi o farfurioară sunt obiecte de făcut zgomot când le loveşte de podea, la doi ani va pune ceaşca pe farufioară şi se va face că bea, dar un copil de 4 ani le va transforma în aproape orice. Se va face că toarnă cafea şi o bea mâncând şi un biscuite imaginar, apoi brusc ceaşca întoarsă devine o navă spaţială sau o pălărie sau un adopost pentru o păpuşă. La 5 ani se poate juca doar cu obiecte imaginare. Creşterea în complexitate a jocului de-a ceva este evidentă mai ales când se joacă cu o păpuşă sau animal de jucărie. La început o păpuşă este învelită şi pusă la culcare şi lăsată acolo. Cu timpul, păpuşa va fi pusă într-o secvenţă de comportamente, să-şi spele mâinile, să-şi facă micul dejun, să-l mănânce, să vorbească cu alte păpuşi sau animale de jucărie, să formeze o familie. La 4 sau 5 ani, jocul de-a ceva are deja teme cum ar fi „la spital”, „la magazin”, „în familie”.

Gândirea preşcolarului are două limitări care este important să le înţelegem, centrarea pe sine sau gândirea egocentrică (egocentric nu înseamnă egoist) şi problema conservării. A numi gândirea unui copil egocentrică, înseamnă doar că, datorită imaturităţii cognitive, este în mod natural înclinat să creadă că şi ceilalţi gândeşte ca el şi au aceleaşi nevoi. Un copil de 3 ani îi va aduce o bomboană mamei când o vede plângând. Evident acest copil nu este egoist pentru că oferă ceva din ce are el, dar este egocentric pentru că presupune că şi mama lui va fi consolată de aceleaşi lucruri de care este el însuşi consolat. Egocentrismul se vede şi în convingerea copilului că toate în lume sunt vii precum este şi el (gândirea animistă). Copiii pot plânge dacă scapă o păpuşă pentru că o doare şi vor accepta basmele sau faptul că Moş Crăciun există. Ei îşi crează propriile explicaţii animiste, de exemplu că luna se ia după ei când umblă noaptea sau tunetul vine pentru că au fost răi. Problema conservării înseamnă că, turnând aceaşi cantitate de limonadă în două pahare diferite, copilul va spune că este mai multă limonadă în paharul mai îngust, în care lichidul s-a ridicat mai sus.

La 6 ani, băiatul din imagine consideră că piesele înşiruite sunt mai multe decât cele puse grupat, deşi cu un moment în urmă, când amândouă erau grupate, le-a numărat el însuşi şi a constatat că au acelaşi număr de piese, şapte. La fel, un copil preşcolar poate înţelege că 3 + 2 = 5 dar nu înţelege că 5 – 2 = 3. Astfel de răspunsuri sunt tipice pentru copiii de vârstă preşcolară când ei nu înţeleg încă conceptul ce conservare

Aceste limitări ale gândirii îi pun în dificultate pe copii când trebuie să înţeleagă moartea, boala sau divorţul. De fapt, gândirea egocentrică a copiilor îi face să se învinuiască pe sine pentru aceste evenimente. Un băiat de 4 ani va putea crede că el a omorât-o pe bunica pentru că i-a vorbit urât sau că mama şi tata se despart pentru că a vărsat ceva pe covor. Explicaţii pentru aceste evenimente trebuie oferite ţinând cont de limitările gândirii copiilor la această vârstă. Dacă li se spune că mama şi tata divorţează pentru că sunt furioşi unul pe altul şi nu se mai iubesc, copiii pot înţelege că furia înseamnă separare. Se vor îngrijora dacă părinţii îi vor părăsi pe ei dacă fac ceva care să-i înfurie. În cazuri de divorţ, copiii îşi pot imagina o varietate de explicaţii fanteziste, că părinţii încă sunt împreună sau se vor împăca în curând, se vor îngrijora dacă părintele absent este mort sau nu are unde dormi, se pot gândi că ei înşişi vor fi părăsiţi, vor rămâne singuri şi nu vor avea ce mânca şi unde dormi. Este important să li se spună, repetat, cu reasigurări, că ei nu sunt vinovaţi pentru ce li se întâmplă părinţilor şi indiferent cum simt unul despre altul mama şi tata, dragostea pentru copilul lor este pentru totdeauna.

Deşi aceste explicaţii sunt importante, trebuie să acceptaţi că înţelegerea egocentrică a copilului despre divorţ sau moarte nu se va transforma printr-o simplă explicaţie, oricât de logică. Este nevoie de multă sensibilitate pentru spaimele copilului legat de aceste evenimente şi pentru întrebările lui, de multe reasigurări că se va avea grijă de nevoile lui de bază, de experienţe care să-i liniştească lucrurile înfricoşătoare din imaginaţie. Exemple de astfel de experienţe sunt: contactul cu părintele absent în cazul divorţului, o vizită la spital pentru a întâlni doctorul şi asistentele înaintea unei intervenţii chirurgicale, prezenţa la înmormântarea unui bunic drag. Pentru un copil cu o gândire egocentrică şi care nu înţelege reversibilitatea (conservarea) poate fi foarte traumatic să fie implicat în conflictele pentru custodia lui, să asiste la împăcări temporare ale părinţilor urmate de despărţiri şi ameninţări reciproce. La fel, idea de moarte nu trebuie să fie asociată cu măsuri disciplinare („Te omor dacă mai faci asta odată!”) sau să fie minţit („Bunicul a plecat într-o călătorie lungă”). Pentru un preşcolar este destul de greu să facă diferenţa între realitate şi propria fantezie, aşa că nu mai este nevoie să vină adulţii să adauge confuzie prin astfel de chinuri emoţionale.

Aceşti doi copii au locuit cu bunica lor în timp ce murea şi au venit cu mamele lor să-i vizitez sicriul şi să adauge o floare.

A pune o floare pe sicriu, aşa cum face fetiţa din dreapta, este un mod tangibil de a-ţi lua la revedere de la o mult iubită bunică.

Dezvoltarea limbajului

Anii de joacă, deci perioada preşcolară este o explozie a dezvoltării limbajului. Aceasta se întâmplă datorită dezvoltării gândirii simbolice. Copiii îşi formează concepte şi apoi învaţă cuvinte ca să exprime aceste concepte, dar şi invers, limbajul ajută la formarea ideilor. Cuvintele pentru obiecte sunt învăţate cel mai repede, apoi verbele pentru acţiuni, apoi adjective, conjuncţii, forme interogative. Vocabularul se construieşte atât de repede, încât la 5 ani, copiii par să poată înţelege şi folosi aproape orice cuvât auzit. La fel de uşor culeg şi folosesc cuvinte „de pe stradă”, ceea ce adesea deranjează pe părinţi, iar copiii sunt încântaţi să-i şocheze pe adulţi. Pentru că, deşi folosesc simboluri, gândirea lor nu este abstractă, vocabularul copiilor conţine cuvinte concrete, cu puţine abstracte gen „justiţie”, „guvern”, „economie”. Capacitatea limitată de a abstractiza le limitează înţelegerea metaforelor, gen „într-o zi o să-ţi pierzi şi capul”, copilul înţelege literal expresia şi răspunde „n-o să-l pierd şi-l pun la loc”. Gramatica apare şi la 2 ani, dar la trei ani are deja cunoştinţe extinse de gramatică, evidente atunci când crează cuvinte noi, pe care nu le-au mai auzit.

Dialogul interior – limbajul este o modalitate de a-ţi formula idei pentru tine. Acest dialog interior începe când preşcolarii îşi vorbesc propriei persoane cu voce tare, apoi îşi şoptesc, apoi doar mişcă buzele pentru cuvintele pe care le gândesc. În final, îşi formează cuvintele în minte, aşa cum o fac adesea adulţii, fără vreun indiciu vizual sau auditiv că fac asta. Datorită gândirii egocentrice, preşcolarii supraestimează claritatea cu care se exprimă sau claritatea înţelegerii lor. El va spune „Dă-mi jucăria” şi va fi supărat dacă i-ai adus jucăria greşită, ceea ce arată că el considera că s-a exprimat suficient de clar, chiar dacă nu a spus care jucărie.

Adulţii îi pot ajuta pe copii să-şi dezvolte abilităţi de comunicare atunci când crează situaţii în care limbajul se învaţă natural, în joacă, de exemplu folosind cântece, jocuri prin care arată lucruri sau jocuri care implică mişcare.

Aceşti copiii crescuţi la oraş, după ce vizitează o fermă pentru prima dată, se vor întoarce probabil cu idei mai complexe

– şi mai ales cu sentimente – despre cuvinte ca „lapte”, „grajd”, „vacă” decât dacă şi-ar fi făcut aceste idei din cărţi sau imagini.

Anii de joacă – dezvoltarea psihosocială

Imaginaţi-vă diferenţele psihosociale între un copil de doi ani şi unul de şase ani. Cel de doi ani are multe momente de agăţare şi dependenţă, de mici crize de încăpăţânare şi nu poate fi lăsat singur nici un moment, niciunde, căci curiozitatea lor neobosită îi poate duce spre pericole. În contrast, un copil de şase ani este relativ independent, poţi avea încredere că face multe lucruri singur, îşi ia micul dejun sau chiar cumpără ceva de la magazinul din apropiere, salută, se joacă cu prietenii, respectă şi învaţă de la învăţătoare. Evident, multă dezvoltare psihosocială are loc în această perioadă. Conceptul de sine se dezvoltă gradual, astfel că preşcolarii ajung să se definească destul de clar, cerând obiectele care le aparţin, de la „învăţătoarea mea”, până la „prăjitura mea de nisip”, explicând în mod repetat cine sunt şi cine nu sunt „Eu sunt un băiat mare”, „Nu sunt un bebeluş” şi se provoacă la tot felul de jocuri pentru a demonstra că „Eu pot face asta”.

La această vârstă copiii intră în posesia unui surplus de energie care le permite să uite repede nereuşitele şi să abordeze ceea ce li se pare atractiv, iniţiind activităţi noi cu curaj şi exuberanţă. Într-adevăr criza acestei vârste este după Erickson, iniţiativa versus vină, în care copiii intră în jocuri şi activităţi cu ardoare şi simt vină atunci când eforturile lor se sfârşesc cu eşec sau critică. Copiii sunt plini de entuziasm să înveţe multe lucruri, inclusiv roluri sociale ca rolul de mamă, tată, cetăţean, vecin, urmând obiceiurile culturii din care face parte. Când iniţiativa lui eşuează, când explorarea sfârşeşte cu o jucărie stricată, un alt copil plângând sau un adult care critică – rezultatul este sentimentul de vină, o emoţie ce este dincolo de vârsta la care este pentru că depinde de o conştiinţă internalizată şi o imagine de sine matură. Pe măsură ce se maturizează cognitiv şi experienţele sociale se acumulează, sentimentul egocentric scade şi înţelegerea socială creşte. Lauda şi învinuirea devin arme puternice în motivare şi pedepsire, pentru că acum copiii sunt conştienţi de ei înşişi şi de cum îi văd ceilalţi.

Joaca este mediul care dezvoltă conceptul şi înţelegerea de sine a copilului, precum şi înţelegerea celorlalţi (înţelegerea socială). Din punct de vedere al dezvoltării sociale, joaca poate fi: joaca solitară, observator al unui joc, joacă în paralel, joaca asociativă şi jocul de cooperare. După cum arată imaginea de mai jos

În prima imagine, cei doi copiii se vor ignora atât timp cât unul nu ia o jucărie dorită de celălalt.

Observatorul din imaginea a doua, are suficientă înţelegere socială pentru a ezita înainte să se bage în joc.

Cei trei triciclişti demonstrează joaca paralela, se joacă cu jucării similare în moduri similare dar fără o interacţiune reală.

Cei trei tineri de pictură murală sunt implicaţi într-o joacă asociativă, ei impărtăşesc resurse comune (culorile şi peretele) dar de fapt funcţionează independent unul de altul.

Jucătorii din ultima imagine, au căzut de acord asupra regulilor şi rolurile în care intră sunt dovada unui joc de cooperare

Înteracţiunea între fraţi/surori a fost mult timp înfăţişată ca o rivalitate, dar cercetări recente scot în evidenţă multă grijă şi cooperare de asemenea. Părinţii sunt cei care pot influenţa decisiv natura interacţiunii dintre fraţi/surori, fie spre rivalitate, atunci când îi compară între ei, pe unul nefavorabil faţă de altul, fie spre cooperare.

Faptul că joaca este plăcută şi interesantă nu dovedeşte nimic despre importanţa ei pentru dezvoltarea psihosocială a copilului. S-ar produce oare vreo vătămare în dezvoltare, dacă copilul preşcolar nu s-ar juca cu alţii de vârsta lui? De exemplu, dacă o mamă de la oraş vrea să-şi protejeze copilul de pericolele străzii sau o familie locuind într-o fermă izolată are un singur copil. Răspunsul este copiii sunt adaptabili şi pot învăţa majoritatea abilităţilor sociale în multe feluri şi la vârste diferite. Dar dovezi incontestabile arată că joaca socială în copilăria timpurie furnizează experienţe cruciale pe care adulţii cu greu le pot înlocui şi care sunt cu greu învăţate mai târziu în viaţă. De exemplu, joaca cu prietenii te învaţă reciprocitate, grijă şi cooperare mult mai bine şi rapid decât joaca cu un adult. Joaca cu prieteni este mult mai complexă şi prieteniile devin mai selective.

Deşi cercetările făcute pe maimuţe nu sunt transferabile pe oameni, ele sugerează importanţa jocului şi socializării cu cei de aceiaşi vârstă a copiilor preşcolari. Astfel, un pui de maimuţă crescut cu mama lui dar fără contact cu alţi pui nu s-a ajustat odată adus într-un grup de maimuţe atât de bine ca puii crescuţi impreună dar fără mama lor. Un pui crescut fără mama lui şi fără contact cu alţi pui nu a putut fi recuperat indiferent de timpul şi efortul ulterior.

Comportamentul maimuţei din stânga este tipic pentru o maimuţă crescută în izolare: mai întâi se chirceşte evitând cealaltă maimuţă, dar va ataca dacă este abordată. Maimuţele crescute împreună şi fără mamele lor se agaţă una de ala pentru sentimentul de siguranţă, cum se vede în imaginea din dreapta. Dacă sunt apoi puse cu maimuţe normale, îşi vor dezvolta comportamente de maimuţă normală.

Parentarea

Cum afectează parentarea comportamentul copilului? Ce fel de parentare conduce la copii care sunt mulţumiţi de ei înşişi şi prietenoşi cu alţii, şi ce fel de parentare este asociată cu copii nefericiţi, ce se simt în nesiguranţă şi sunt ostili? Răspunsul nu este simplu pentru că nu este un mecanism cauză efect între parentare şi personalitatea copilului, este mai degrabă un complex de factori ce interacţionează: vârsta copilului, sexul, temperamentul, personalitatea părinţilor, istoria personală a copilului, condiţiile economice în care creşte, nevoile tuturor membrilor familiei şi cultura şi valorile ei..

Totuşi, s-au constatat câteva lucruri de urmărit şi altele de evitat. Părinţii ce resping copilul şi sunt ostili cu el, este probabil să crească copii ostili şi antisociali. Dacă sunt critici şi nemulţumiţi de copil, copilul va creşte nemulţumit şi critic cu el însuşi. Dacă părintele este insensibil la punctul de vedere al copilului, acesta va creşte fiind insesibil la punctul de vedere al celorlalţi. Inversul se aplică, părinţi calzi ce îşi înţeleg şi acceptă copilul, cresc în general copii fericiţi şi prietenoşi. Dar asta nu este o noutate, faptul că părinţii trebuie să-şi iubească copiii şi să fie înţelegători, dar care este cea mai bună cale de a comunica dragoste şi înţelegere? Există trei tipuri de parentare:

1. Dictatorială – ce spun părinţii este lege şi nu se comentează, comportamentul greşit se pedepseşte. Părinţii sunt distanţi faţă de copiii lor şi nu-şi arată afecţiunea sau nu-i laudă.
2. Permisivă – părinţii cer puţine lucruri copiilor, ascunzându-şi nerăbdarea pe care o simt. Disciplina este slabă şi anarhia uzuală.
3. Autoritară – părinţii stabilesc limite şi cer respectarea regulilor, dar sunt de asemenea gata să asculte receptiv la cererile copilului. Regulile familiei sunt mai democratice decât în cazul dictatorial.

De exemplu, o fetiţă de patru ani doreşte să stea să se uite la televizor. În familia dictatorială, cu 5 minute inainte de ora culcării, fetiţa se spală pe dinţi, îşi ia pijamaua şi dacă întreabă: „Vă rog să mă lăsaţi să mă uit la televizor încă o jumătate de oră” probabil i se va răspunde: „Ştii care sunt regulile, du-te în pat acum, în minutul ăsta!”.

Într-o familie permisivă părinţii o vor întreba pe fetiţă: „Nu crezi că e ora de cula culcare?”, copilul probabil va răspunde: „Vreau să mai văd un program la televizor. Părinţii vor da explicaţii că programul nu este educativ şi nu merită văzut dar probabil fetiţa se va uita oricum, adormind în faţa televizorului.

Într-o familie autoritară, copilul va cere să stea să se uite la televizor peste ora de culcare, părinţii vor asculta cererea, vor întreba ce program vrea să vadă şi, dacă are şcoală în ziua următoare, vor refuza cererea cu o explicaţie. Dacă programul este deosebit şi merită, o vor lăsa pe fetiţă în schimbul promisiunii de a-şi spăla dinţii înainte şi de a se trezi dimineaţa următoare fără comentarii. Părinţii, aflând despre aceste trei tipuri de parentare, de cele mai multe ori se revoltă pentru că nu este aşa de simplu cum pare.

Un părinte a replicat: „Am încercat ultima variantă, dar fetiţa a insistat iar şi iar… şi stiu că nu trebuie să o pedpsesc sau s-o lovesc şi ştiu că nu trebuie s-o las la televizor dar ce poţi face?”, „Scoate televizorul din priză” a venit răspunsul, „Am încercat asta şi ea l-a băgat în priză la loc, eu iar l-am scos şi am ajuns să tragem de cablu, eu de-o parte, ea de cealaltă. Am sfârşit prin a ţipa la ea să meargă la culcare până număr la 10 că dacă nu…”. Problema este că fără cooperarea copilului parentarea autoritară devine uşor una dictatorială sau permisivă. Parentarea bună cere multă răbdare, creativitate şi deprindere.

Desigur, cum să creşti un copil fără să-i aduci vătămare fizică sau emoţională este o problemă complicată.

Totuşi, indiferent de orientare, cercetătorii în dezvoltarea copilului cad de acord asupra următoarelor sugestii:

1. Întărirea pozitivă pentru comportamentele bune are mai mult efect pe termen lung decât pedepsele pentru comportamentele rele. Părinţii care vor ca copiii lor să fie mai independenţi, ar trebui să-i încurajeze să facă lucruri singuri, în loc să ţipe la ei să nu se agaţe de braţele mamei.

2. Comportamentele dorite de la copil să fie în limitele capacităţilor cognitive şi fizice ale copilului. Cum preşcolarii au dificultăţi cognitive în înţelegerea relaţiei cauză-efect sau accident-intenţie, părinţii trebuie să considere cu grijă dacă copilul este capabil să anticipeze consecinţele unei acţiuni nedorite, înainte să-i administreze o pedeapsă. Preşcolarul pedepsit pentru că şi-a rupt pantalonii la joacă este probabil tratat cu nedreptate.

3. Regulile şi aşteptările trebuie explicate înainte, inclusiv motivele pentru aceste reguli şi consecinţele dacă sunt încălcate. Chiar dacă preşcolarii poate nu înţeleg motivele, faptul că li se explică, accentuează necesitatea regulii şi îi dă copilului sentimentul că pedeapsa nu este arbitrară.

4. Pedeapsa pentru încălcarea unei reguli înţelese să fie făcută cu consecvenţă şi imediat. Să trimiţi o fetiţă în camera ei pentru trei minute imediat după ce şi-a muşcat sora este mai bine decât să ţipi: „Încetaţi cu bătaia, că o să vedeţi voi când află tatăl vostru cum v-aţi purtat”.

5. Copiii urmează exemplul părinţilor. Dacă părinţii văd că copiii lor se poartă necorespunzător, să se asigure că ei înşişi nu furnizează exemplul pentru comportamentul negativ.

6. Dacă un copil încalcă o regulă frecvent, părinţii să considere posibilitatea ca problema să fie în altă parte, ceva în situaţia din casă decât copilul. De exemplu, regulile pot fi prea vagi sau prea dificile, sau copilul nu primeşte suficientă atenţie pentru comportamentul bun şi recurge la comportament negativ pentru a atrage mai multă atenţie, sau copilul poate fi infometat sau bolnav.

Ultimul punct este cel mai important, părinţii ar trebui să acorde mai multă atenţie prevenirii problemelor de disciplină prin organizarea mediului din casă şi construirea relaţiei părinte-copil, decât să se concentreze pe cum să-l corecteze pe copil. Asta este cu atât mai important în perioada preşcolară când părinţii au mult control asupra mediului copilului şi relaţia părinte-copil este intensă. O relaţie bună este ca o investiţie, ce va fi valorificată mai târziu.

Materiale pregatite de psiholog Dorin Arion – www.dorinarion.ro