Persoană în dezvoltare (1)

Primii doi ani

În doi ani un adult se schimbă puţin, cu siguranţă ţi-ai recunoaşte prietenii după doi ani. Dar dacă ai îngriji un nou-născut timp de o lună şi te-ai întâlni cu el peste doi ani, ar fi ca şi cum ar trebui să recunoşti un prieten care este de patru ori mai greu, a crescut 35 cm şi are un cu totul alt mod de a gândi şi comunica. Deşi doi ani par neglijabili în comparaţie cu media de viaţă de şaptezeci, în primii doi ani de viaţă copii ajung la jumătate din înălţimea lor de adult şi parcurg etape cruciale în dezvoltarea lor cognitivă şi emoţională. Apar cele două lucruri care ne fac umani, vorbirea şi iubirea. Ca în orice stadiu al vieţii, în primii doi ani, dezvoltarea fizică este determinată de interacţiunea dintre câţiva factori: genele, experienţele, modul de hrănire şi calitatea îngrijirii.

La naştere, bebeluşul are aproape toţi neuronii pe care îi va avea vreodată, ceea ce se dezvoltă în continuare sunt ramificaţiile şi învelirea neuronilor într-un ţesut gras, mielina, care permite transmiterea impulsurile neuronale. Mielinizarea continuă până la adolescenţă. Orice activitate se datorează transmiterii impulsurilor neuronale, respiraţia, bătăile inimii, vederea şi auzul, starea de somn, starea de veghe, absolut tot ce inseamnă viaţă se datorează informaţiei transmise pe cale electrică prin neuroni. Dar, deşi „cablajul” neuronilor din creier este progrmat genetic şi prezent încă de la naştere, dezvoltarea este facilitată de exeprienţe, inclusiv pentru abilităţi de bază cum sunt văzul, auzul, vorbitul, înţelegerea vorbirii. Văzul nou-născuţilor este nedezvoltat la naştere, văd bine doar obiectele la 25 cm, la 2 luni sunt atraşi de feţe, la 3 luni recunosc faţa mamei, iar la 6 luni acuitatea vizuală este dezvoltată. Spre deosebire de văz, auzul este bine dezvoltat încă de la naştere, zgomotele bruşte îi sperie, sunetele ritmice, de leagăn, îi liniştesc şi adorm, când sunt treji sunt atenţi la sunetele conversaţiilor, deja la o lună distinge vocea mamei şi o preferă faţă de vocile altor femei.

Mirosul şi gustul sunt destul de dezvoltate încă de la naştere, urmează simţul tactil. La un an, copii şi-au dezvoltat atât de bine simţurile, încât reacţionează puternic când apare ceva nefamiliar, de exemplu ţipă când văd sau aud un străin, cer senzaţia unei anumite paturici la culcare şi refuză hrana ce miroase sau are un gust nefamiliar.

Din punctul de vedere al bebeluşului, căruciorul îi oferă mult mai puţină satisfacţie şi experienţe decât căratul într-un port-bebe (un sac-cangur), fie în faţa sau în spatele mamei. În primele luni, dacă este cărat de mamă pe pieptul ei, copilul îi vede faţa, îi aude bătăile inimii şi îi simte mişcările mersului (atenţie însă să nu solicitaţi coloana bebeluşului ţinnându-l prea mult în sacul-cangur). În următoarele luni, poate fi dus în spatele adultului şi vedea şi auzi lumea dintr-o perspectivă mai înaltă. Căruciorul impiedică contactul cu părintele şi limitează sever câmpul vizual.

Dezvoltarea zonelor creierului răspunzătoare de senzaţii, percepţii şi mişcare, transformă nou-născuţii din creaturi dependente, ce rămân pe loc când îi aşezi într-un loc, în copii activi ce se întorc, şed, se târăsc, stau în picioare şi în final umblă singuri. Când anume începe să facă aceste lucruri un anumit copil depinde de genele lui şi de familia şi cultura în care creşte (cantitatea şi calitatea de încurajare, hrană, îngrijire medicală, ocazii de a experimenta).

Despre hrană, deşi laptele din sticlă este mai comod pentru unele mame, altele consideră suptul mai „comod”. Bebeluşii hrăniţi la sân fac mai puţine colici, mai puţine alergii, sunt mai rezistenţi la imbolnăviri şi în final fac creşterea copilului mai comodă. Laptele mamei este întotdeauna steril, la temperatura corpului, conţine mai mult fier, mai multă vintamina C şi A, este mai digerabil decât laptele de vacă. Conţine anticorpii contra bolilor pe care le-a avut deja mama.

Ritmul dezvoltării cognitive este dramatic: un nou-născut începe viaţa fiind capabil să-şi satisfacă curiozitatea despre lume doar prin dus la gură şi supt, apucat, privit şi ascultat. Doar după doi ani, el sau ea este capabil să anticipeze sau să-şi amintească evenimente din trecut, să imite acţiunile altora şi să se prefacă.

Dezvoltarea limbajului este de asemenea remarcabilă: pentru un nou-născut, zâmbitul şi plânsul sunt singurele moduri de exprimare, pe când la doi ani copilul va putea să converseze simplu şi cu efect.

Care sunt însă paşii în această dezvoltare cognitivă, câtă cunoaştere au copiii ca moştenire genetică, cât învaţă singuri şi cât trebuie să fie învăţaţi?

Piaget distinge patru stadii de dezvoltare a înţelegerii lumii înconjurătoare, primul stadiu până la 2 ani, al doilea până la 6, al treilea până la 12, al patrulea până la adolescenţă. Trecerile de la un stadiu la altul înseamnă un salt calitativ în înţelegerea lumii, deci copiii vor vedea lumea nu mai precis, nici mai bine, ci o vor vedea altfel, vor descoperi „o nouă lume”.

Până la doi ani copiii sunt în stadiul inteligenţei sensomotorii, pentru că ei, spre deosebire de adulţi, gândesc exclusiv cu simţurile şi abilităţile motorii. Daţi o jucărie de plastic zornăitoare unui adult şi acesta o va numi, o va clasifica după funcţia ei, o va evalua estetic, având în acelaşi timp gânduri de la fascinaţia pentru nou-născuţi până la costurile produselor petrochimice. Un bebeluş se va uita fix la jucărie, o va apuca, o va scutura, o va izbi de ceva, deci copilul descoperă lumea şi îşi exprimă înţelegerea prin simţuri şi abilităţi motorii.

Începe cu reflexele: supt, apucat, privit, ascultat, reflexele înseamnă că bebeluşul suge orice îi atinge buzele, apucă orice îi atinge palma, se uită fix la orice apare în câmpul lui vizual. Exersându-şi repetat aceste reflexe, copilul adună informaţii despre lume, informaţii pe care le foloseşte în faza următoare: de adaptare a reflexelor la mediu. De exemplu refelxul suptului: la trei luni bebeluşul şi-a organizat lumea în obiecte de supt pentru hrănire (sâni şi sticle), pentru liniştire (degetul şi tetina) şi obiecte ce nu sunt de supt (pături şi mingi mari). Ca urmare vor scuipa o tetină dacă le e foame. Adaptarea apare când coordonează un reflex sau o percepţie cu o acţiune, aude un zgomot şi întoarce capul pentru a-l localiza, văd un obiect şi încearcă să-l atingă. Tot acum apar reacţii ciclice: işi suge degetul (acţiune), îi place (percepţie) şi repetă acţiunea, din nou şi din nou. La fel dă din picioare, îşi priveşte palmele, din nou şi din nou, doar din plăcerea acţiunii Aceste coordonări şi reacţii sunt un progres evident faţă de reflexele înăscute. Mai complexe, după 4 luni, sunt interacţiunile bebeluşului cu ceilalţi sau cu obiecte pentru a crea şi menţine experienţe interesante, fiind încântaţi că pot controla ceva din jurul lor. Vor râde şi scutura o jucărie care face zgomot, vor scoate sunete dându-şi seama că adulţii vor răspunde, se vor gâdili şi vor râde când o altă persoană îi gâdilă sau le suflă pe burtică.

Gâdilitul apare din conştientizarea că altă persoană te gâdilă, ceea ce explică de ce nu ne putem gâdili singuri.

Progresul cel mai important al inteligenţei în stadiul sensomotoriu este că bebeluşul înţelege că obiectele continuă să existe şi după ce nu le mai vede (permanenţa obiectelor). Pentru copii până la 7 – 8 luni, ceea ce nu mai văd, nu există, literalmente, dacă scapă o jucărie şi nu o mai văd, nu o caută pentru că ea nu mai există pentru ei. Căutarea unui obiect semnalează un progres major şi începutul comportamentului orientat către un scop – ştiu ce vor şi acţionează ca să obţină ceea ce vor. De exemplu apucă o cutie de chibrituri şi ţipă dacă îi este luată chiar dacă i se dă în loc ceva ce în mod normal i se părea fascinant. Dacă este pusă în ţarc şi ea nu vrea asta, îşi arată nemulţumirea şi aruncă jucăriile din ţarc cerând apoi să fie pusă pe podea lângă ele. Apoi anticipează, plânge când o vede pe mama îmbrăcându-se să plece, se bucură când aude apa curgând dacă îi place să se joace în apă, ţine gura închisă strâns când vede lingura cu spanac.

Acest băieţel, deşi mai are câteva luni până să spună primul cuvânt, este evident capabil să-şi comunice preferinţele

La un an, la un an şi jumătate copilul intră în faza de experimentare, „micul cercetător ştiinţific” şi metoda ştiinţifică este încercare şi eroare. Parcă se întreabă: „Hei, oare ce aş putea face cu asta?” Ce se întâmplă dacă răstorn coşul de gunoi, dacă torn apă pe pisică. Au un obiect, de exemplu plastilină, şi încearcă lucruri diferite cu el, nu repetă ciclic doar, pentru a menţine o experienţă interesantă. Mai întâi strânge în mâini plastilina, apoi o loveşte de podea, apoi o freacă de covor… şi desigur că fiecare părinte poate cita multe alte exemple ale micului cercetător ştiinţific, de la cele mai încântătoare la cele mai dezastruoase.

Oare câinii mănâncă flori? „Micul cercetător ştiinţific” colectează date despre această problemă.

Apoi, copii fac combinaţii mentale despre cum pot rezolva probleme simple, fără să recurgă neapărat la încercare şi eroare, pentru că apare capacitatea de reprezentare, abilitatea de a crea imagini mentale a unor acţiuni sau obiecte care nu sunt văzute (forma primitivă de reprezentare simbolică). Dovada cea mai grăitoare a capacităţii de reprezentare şi imitare este când copilul se joacă de-a ceva, când pretinde (după un an şi jumătate). Deja, capacitatea de reprezentare mentală, imitaţia unor comportamente văzute în trecut şi jocul de-a ceva încep să depăşească inteligenţa sensomotorie, ele vor înflori în stadiul al doilea al dezvoltării cognitive, gândirea simbolică.

Jocul de-a ceva, a pretinde, devine posibil pe la 18 luni. La acest stadiu, imaginaţia se exprimă prin imbăierea, hrănirea sau alte moduri de a îngriji o păpuşă sau o jucărie-animal, dar curând se dezvoltă în piesele dramatice ale anilor preşcolari şi şcolari.

Piaget considera că părinţii nu trebuie să accelereze dezvoltarea cognitivă, deoarece copiii îşi organizează ei înşişi lumea din jur, îşi adaptează singuri reflexele, îşi crează şi menţin (repetă) experienţe interesante, descoperă permanenţa obiectelor, le caută şi îşi urmăresc ţelul, experimentează, sunt exploratori şi se joacă de-a ceva, reprezentându-şi mental obiectele şi acţiunile din jur. În conferinţele sale din SUA şi Canada, Piaget era mereu întrebat: „Cum am putea alimenta curiozitatea copilului prin experienţe bine organizate, un mediu special şi instrucţiuni pentru a creşte dezvoltarea cognitivă?” Piaget spunea că întrebarea reapare din cauza culturii americane orientată spre performanţă. Americanii nu doar au pus întrebarea aceasta, dar au şi dat răspunsul. Experienţele furnizate copilului trebuie să ţină cont de perioada de creştere şi limitările stadiului de dezvoltare.

În toată lumea, copiii vorbesc la vârsta de doi ani, au deprins o gramatică şi un vocabular adesea suprinzător de bogat. Cum se explică dezvoltarea rapidă a limbajului până la vârsta de doi ani? Copiii sunt dependenţi de exemplul şi instruirea părinţilor/adulţilor sau se nasc cu un impuls de a comunica şi a deprinde singuri principiile gramaticii şi a limbajului?

După ce fiecare din cele două extreme a fost apărată, acum se recunoaşte că învăţarea limbajului rezultă din interacţiunea între maturizarea creierului care propulsează dezvoltarea cognitivă şi comunicarea care apare între părinte şi copil. Acest lucru este evident în fazele de învăţare a limbajului:

Primele forme de comunicare

Bebeluşii ţipă în diferite feluri (de foame, de disconfort, de durere) dar acestea sunt reflexe nu încercări intenţionate. Ei învaţă din răspunsul adulţilor la aceste ţipete-reflex să-şi exprime mai adecvat nevoile. Nou-născuţii comunică şi prin zâmbet, datul din mâini şi alte gesturi care le fac evidente emoţiile, precum şi sunete, vocale repetate şi intonate diferit. Gânguritul şi lalaţia (5 luni) adaugă diferite consoane la vocale, şi indiferent de cultură sau civilizaţie, toţi copii scot aceleaşi sunete la aceaşi vârstă. Dacă la început copii repetă sunete de plăcere, după 8 luni vocalizează conversaţional, ca şi când bebeluşul a învăţat prima regulă a conversaţiei, nu vorbi când altcineva vorbeşte, răspunde când îţi vine rândul. Învaţă să exprime prin intonaţie disconfort, plăcere şi bucurie, o comandă, o întrebare, de obicei imitând intonaţia adultului cu care conversează. Copiii, înţeleg mult mai multe decât pot vorbi, la fiecare stadiu de dezvoltare a limbajului. La un an copiii rostesc primele cuvinte, la inceput folosesc puţinele cuvinte pe care le ştiu într-o varietate de contexte. După şase luni de la primul cuvânt incepe să combine cuvinte. Părinţii adoptă un limbaj specific, de bebeluş, şi conversaţiile în acest limbaj au un rol important in dezvoltarea limbajului.

Dezvoltarea psihosocială

Bebeluşii controlează şi îşi cresc familia tot atât cât sunt controlaţi de ea; de fapt, am putea spune că familia îşi creşte bebeluşul fiind crescută de el. (Erik Erikson „Childhood and Society”)

S-ar părea că ne naştem cu capacitatea de a folosi limbajul universal al emoţiilor – o înţelegere a zâmbetelor, lacrimilor, privirilor. Cum facem să ajutăm copilul să-şi formeze încrederea în sine, în ceilalţi şi în această lume. Ce consecinţe are atasamentul copilului faţă de mamă sau lipsa acestuia?

Copiii par să aibă o programare internă pentru a simţi şi exprima diferite emoţii, începând cu cea mai fragedă vârstă. Una din primele emoţii este frica, chiar la câteva zile, copii tresar la un sunet puternic. Mai târziu reacţiile de frică sunt mai pronunţate şi apare şi furia, de exemplu când sunt impiedicaţi să se mişte. Nou-născuţii fac ochii mari arătându-şi interesul şi surpriza. Zâmbetele apar de asemenea din primele zile, la 6 săptămâni apare zâmbetul social, ca răspuns la zâmbetul altcuiva, iar la 3-4 luni bebeluşi încep şi să rândă. La 8 luni copii au emoţii mai puternice şi mai variate. Frica de străini este universală, apare la 6 luni şi este maximă la un an.

Această mamă poate fi suprinsă sau chiar jenată de reacţia copilului la străinul bun. Dar la acest stadiu, comportamentul acestui bebeluş este un simplu semn că înţelege diferenţa dintre familiar şi nefamiliar.

Frica de separare (părăsire) este anxietatea de a fi părăsit de mama sau altcineva care are grijă de copil, apare la 8-9 luni, este maximă la 14 luni şi apoi dispare treptat. Cum se explică aceste intensificări de emoţii intre 8 luni şi un an? Am văzut că tot în această perioadă apar mutaţii majore în inteligenţa copiilor (permanenţa obiectelor, capacitatea de reprezentare, de anticipare, de combinaţii mentale) şi această metamorfoză congnitivă îi face pe copii să recunoască mai multe motive de a fi fericiţi sau speriaţi, să devină mai iuţi la mânie şi supărare.

Conştiinţa de sine

Cea mai importantă realizare a acestei perioade este formarea conştiinţei de sine. Apariţia lui „eu şi al meu” face posibile noi emoţii, ruşinea, gelozia, mândria, iar faţă de alţii respingerea şi afecţiunea adevărată.

Conştiinţa de sine se formează treptat. În prima lună bebeluşii nu au de loc conştiinţa corpului ca fiind al lor. Pentru ei, mâinile lor sunt doar obiecte interesante care apar şi dispar: copii de două luni îşi desoperă practic mâinile de fiecare dată când le văd. Nici chiar cei de 8 luni par să nu-şi dea seama unde se termină corpul lor şi începe corpul altuia, cum se întâmplă când copilul apucă jucăria din mâna altui copil şi este suprins că întâmpină rezistenţă. La un an deja copiii ştiu că celălalt copil este o persoană distinctă şi posibil să-l lovească dacă jucăria nu este cedată. Puteţi verifica această mutaţie cognitivă: coloraţi nasul copilului cu roşu şi dacă copilul îşi atinge propriul nas când se vede în oglindă, înseamnă că ştie că este al lui, deci are conştiiţa de sine.

Imaginea din oglindă îi face pe copiii de un an să zâmbească şi să încerce să-l atingă pe copilaşul din oglindă. Copiii, îşi dau seama că se uită la ei înşişi, doar în jurul vârstei de 18 luni.

Conştiinţa de sine se vede şi în reacţiile emoţionale mai puternice, pentru că acum ştie că este el cel rănit şi este conştient că el poate răni pe ceilalţi. Conflictele cu mama se dublează in perioada de la un an la doi ani şi majoritatea sunt provocate de copil. Sentimentele de ruşine şi mândrie sunt foarte evidente la această vârstă pentru că copilul încă nu a învăţat să le ascundă.

Conştiinţa de sine şi imaginea de sine se formează din reacţiile celorlalţi faţă de copil şi înţelegerea acestui lucru este esenţial pentru înţelegerea dezvoltării personalităţii copilului. Atunci, cum ajung să se cristalizeze reacţiile emoţionale ale copilului în trăsături de personalitate şi abilitiăţi sociale care il fac o persoană distinctă când a împlinit doi ani?

Freud susţinea că în primul an de viaţă, sursa satisfacţiei este suptul şi deci atitudinea mamei în aceste momente este crucială pentru personalitatea viitorului adult (mame grăbite în timpul suptului, înţarcă bebeluşul prea devreme, îl impiedică să-şi sugă degetul, tetina sau orice obiect). În al doilea an de viaţă, se schimbă atât sursa satisfacţiei cât şi modul de interacţiune. De la dependenţă, adică pasivitatea suptului, la independenţă, copilul învaţă să-şi controleze sau nu muşchii anali şi deci câştigă putere în relaţia cu părintele. Şi în acest al doilea an, Freud susţine că atitudinea părinţilor în obişnuirea copilului cu oliţa este crucială (pretenţiile şi pedepsele sunt prea mari când copilul încă nu este dezvoltat fiziologic, copilul este ruşinat fără rost). Cercetările ulterioare nu au susţinut legătura dintre aceste conflicte specifice – suptul şi controlul anal – cu trăsături de personalitate viitoare, ci au arătat că ceea ce este important în dezvoltarea emoţională a copilului este tipul de atenţie şi căldură oferită de părinţi, perspectivă deschisă de Margaret Mahler şi Erik Erikson.

Erik Erikson spune că dezvoltarea omului se face prin rezolvarea unor conflicte interioare de-a lungul vieţii.

Conflictul interior al primului an de viaţă este încredere sau neîncredere. Bebeluşii învaţă să aibă încredere în lumea din jur dacă sunt bine hrăniţi, ţinuţi la cald şi sunt schimbaţi, şi dacă asta se întâmplă semnificativ mai des decât să fie lăsaţi înfometaţi, în frig şi uzi. Bebeluşii îşi dezvoltă sentimentul că sunt în siguranţă, îşi formează o imagine de sine în siguranţă, dacă mamele le oferă aceste experienţe continuu, consecvent şi experienţele sunt similare, pentru a şti că li se va răspunde previzibil nevoilor şi cu bunăvoinţă. Realizând că mamele aparţinând unor culturi diferite îşi vor creşte diferit copiii, Erikson explică: „încrederea pe care şi-o formează bebeluşul până la un an nu depinde de cantitatea de hrană sau dragoste ci de calitatea relaţiei cu mama”.

Conflictul interior al celui de-al doilea an de viaţă este autonomie sau ruşine şi îndoială. Copiii vor să-şi controleze propriul corp şi propriile acţiuni. Dacă eşuează în eforturile lor, pentru că părinţii restricţionează şi interzic, copii se simt ruşinaţi şi se îndoiesc de abililtăţile lor. Acest conflict este adesea legat de obişnuirea cu oliţa, mamele pot crea în copii lor sentimente de ruşine şi neîncredere în sine pentru că au făcut pe ei. Erikson este de acord cu Freud că părinţii să nu fie stricţi dar avertizează şi asupra permisivităţii excesive: „…copilul trebuie protejat pentru a nu ajunge întâmplător, din neglijenţă, să aibă experienţe de ruşine şi neincredere în sine”. În viziunea lui Margaret Mahler, bebeluşul este atât de dependent de mama sa până la 5 luni, încât simte că este ca o parte din ea (este în simbioză cu mama sa). În această perioadă, dacă bebeluşul simte în mama sa un refugiu sigur, de încredere, previzibil în bunăvoinţa cu care îi răspunde, îşi construieşte o fundaţie solidă pentru explorările şi independenţa de mai târziu. De la 5 luni la 3 ani are loc o „naştere psihologică”, copilul îşi dezvoltă treptat conştiinţa de sine ca diferit de mama sa. Intre 15 şi 22 luni, copilul se separă şi individualizează mai mult de mama sa şi se poate speria cât de independent este, regresând la sadii de bebeluş, „agăţându-se” din nou de mamă. Ideal, mama va recunoaşte atât nevoia de independenţă cât şi de dependenţă, lăsându-i libertate şi în acelaşi timp oferindu-i siguranţă şi liniştire când are nevoie.

Temperamentul

Dacă în cele de mai sus părintele pare să fie singurul răspunzător de formarea personalităţii copilului, temperamentul copilului este totuşi înăscut şi se recunosc trei temperamente:

• Activ, prietenos (aprox 40% dintre copii)

• Tăcut, timid (15%)

• Dificil, impulsiv (10%)

Cercetările arată că părinţii nu trebuie să se simtă responsabili pentru toate trăsăturile de personalitate ale copiilor, deci părinţii nu sunt doar ei creatorii personalităţii copiilor lor.

Interacţiunea părinte-copil

Aşadar, nici părinţii, nici temperamentul înăscut nu determină singuri dezvoltarea psihosocială, un al treilea factor – interacţiunea părinte-copil este considerat acum crucial. Această interacţiune este modelată de personalitatea părintelui, de temperamentul copilului şi de stadiul de dezvoltare al copilului. Descriem interacţiunea prin trei cuvinte: sincronizare, ataşament şi explorare.

Ceea ce este impresionant în sincronizare (sincronicitate) nu sunt lucrurile pe care le fac părinţii sau copii, ci coordonarea dintre ei, reciprocitatea şi sincronizarea gesturilor, balansul între atenţie şi neatenţie, alternanţa reciproc coordonată a stărilor de excitaţie şi repaus, a privirilor şi sunetelor scoase de fiecare, a zâmbetelor şi expresiilor faciale. Mai dificil pentru un părinte este să ştie când să se oprească din jocul cu bebeluşul. Deşi majoritatea părinţilor sau cei care au grijă de copil ştiu să se sincronizeze cu aceştia, unii o fac mai bne decât alţii. Unii pierd paşi în acest dans, mai ales atunci când sunt preocupaţi de propriile probleme. O mamă depresivă poate face toate treburile practice ale îngrijirii copilului dar nu-şi va lumina faţa sau vocea sau mişcările ca răspuns la cele ale bebeluşului. O mamă obsedată de control nu va observa încercările bebeluşului de a întrerupe dialogul şi de a se opri.

Sfârşitul primului an – ataşamentul

Ataşamentul este legătura afectivă pe care un om sau un animal şi-o formează între el însuşi şi un altul anume – legătură care durează indiferent de timp şi distanţă. Copilul îşi manifestă ataşamentul căutându-l pe părinte, urmându-l, agăţîndu-se de el sau atrăgându-i atenţia prin plâns, ţipat şi zâmbit. Părinţii îşi manifestă ataşamentul supraveghindu-şi copilul chiar când nu există riscuri şi răspunzând copilului când acesta ţipă, plânge, cheamă sau zâmbeşte. Ataşamentul este un indicator de bază al relaţiei dintre părinte şi copil şi un bun predictor al viitoarelor competenţe ale copilului.

Copiii care şi-au format un ataşament securizant cu mama lor, se joacă liniştiţi când mama este prezentă în cameră chiar dacă este prezent şi un străin, plecarea mamei le crează o oarecare nelinişte (semnalizată prin proteste sonore şi oprirea din joc) şi revenirea mamei înseamnă restabilirea contactului, cu un zâmbet şi luat în braţe, apoi îşi reia jocul. Copilul arată clar că o preferă pe mamă străinului.

Alţi copii arată una din cele două tipuri de ataşament nesecurizat. Unii sunt anxioşi şi opun rezistenţă, se agaţă nervos de mama lor chiar înainte ca ea să încerce să plece şi nu doresc să exploreze camera jucându-se, plâng tare de câte ori mama pleacă, apoi refuză să fie liniştiţi când ea se întoarce, continuând să plângă furioşi, chiar când sunt înapoi în braţele ei. Alţii sunt evitanţi, nu interacţionează cu mama lor şi nu arată stress când aceasta pleacă, iar la întoarcerea ei, evită să restabilească contactul cu ea, uneori chiar întorcându-i spatele. Copii cu ataşament nesecurizant, răspund străinilor nu mai negativ decât părinţilor, uneori chiar mai pozitiv.

Sincronizarea şi îngrijirea responsivă în primele luni duce la un ataşament securizant mai târziu. Anumite deficienţe de îngrijire duc la un anumit tip de ataşament nesecurizant. Mame care îşi supra-stimulează bebeluşul tind să aibă copii evitanţi şi mamele care îi sub-stimulează tind să aibă copii anxioşi (temători). Taţii sau alţii care au grijă de copil pot la rândul lor influenţa natura ataşamentului. La fel educatoarea/îngrijitoarea din creşă poate forma ataşamente securizante cu copiii pe care îi ingjijesc.

Adesea, comportamentul copiilor în grădiniţă se leagă de istoria lor de ataşament. Dacă fetiţa din imagine se aşează de obicei în poala învăţătoarei, atunci există motive să bănuim că probabil nu s-a ataşat într-un mod securizant de mama sa, cu doi ani în urmă.

De ce este ataşamentul atât de important? Cercetările au demostrat că un ataşament securizant la vârsta de un an, este baza pentru explorările viitoare şi dezvoltarea unei personalităţi mature în perioada preşcolară, copiii sunt mai curioşi, mai curajoşi, mai independenţi, cu competenţe cognitive şi sociale substanţial superioare celor cu ataşament nesecurizant.

Pe măsură ce copiii se simt mai în siguranţă, datorită unui ataşament securizant şi sunt mai mobili, încep să-şi exploreze mediul înconjurător din ce în ce mai mult. Indiferent dacă interpretăm această explorare ca o ieşire din simbioza cu mama lor, ori ca o rezolvare a conflictului interior între autonomie sau ruşine şi neîncredere în sine, sau o interpretăm ca fiind experimentele „micului cercetător” prin metoda încercare şi eroare, adevărul este că uneori aceste explorări îi lasă uimiţi şi fără grai pe părinţi şi sunt periculoase pentru copii. Mai jos sunt 6 criterii care evaluează „căminul” în care creşte şi se dezvoltă copilul, din programul de cercetare HOME – Home Observation for the Measurement of the Environment. Concluziile acestei cercetări, aplicate pe diverse culturi şi clase sociale este că, un cămin adecvat prezice mai bine competenţe cognitive şi sociale superioare decât testele de inteligenţă sau apartenenţa la o clasă socială. Cu alte cuvinte, un copil de doi ani dintr-o familie săracă cu un coeficient de inteligenţă mediu dar cu o mamă responsivă şi un mediu de joacă stimulativ este probabil să devină un preşcolar mai competent decât un copil dintr-o familie înstărită şi care pare mai inteligent dar care are scoruri HOME pentru căminul său slabe.

1. Mama răspunde copilului la sunetele scoase de acesta cu sunete sau cuvinte.

2. Mama nu intervine în acţiunile copilului şi nu restricţionează mişcările acestuia mai mult de trei ori în timpul observării.

3. Locul de joc al copilului arată siguranţă, nu sunt pericole.

4. Copilul are una sau mai multe jucării sau echipament care promovează activitatea musculară.

5. Mama îl ţine pe copil în raza vizuală şi se uită la copil des.

6. Mama îi citeşte poveşti cel puţin de trei ori pe săptămână.

Mai multe cercetări relevă că preşcolarii cărora li se citesc poveşti zilnic, devin şcolari mai inteligenţi din punct de vedere verbal. Disponibilitatea obiectelor de joacă adecvate prezice competenţa intelectuală de mai târziu. Multe obiecte simple sunt jucării foarte potrivite, de exemplu oalele şi cratiţele se pot stivui, fac zgomot şi nu se sparg.

O altă cercetare distinge mame de tip „A” care se bucură de copii lor şi le vorbesc pe limba lor. Fericirea copilului şi invăţarea lui sunt mai importante pentru aceste mame decât ordinea din casă, de aceea ele organizează mediul copilului pentru a oferi siguranţă şi pentru a fi interesant. Le permit copiilor riscuri minore şi în acelaşi timp le stabilesc limite rezonabile, lăsând copilul de un an să sară în pat dar nu pe scări. În final, mamele „A” sunt în general ocupate şi fericite.

Mamele „C” sunt depresive, dezorganizate şi neliniştite. Par să fi renunţat să ofere o stimulare adecvată copilului. Fie sunt prea protective, intervenind constant în curiozitatea naturală a copilului, restricţionându-i independenţa. Alte mame „C” sunt mai interesate în ordinea şi curăţenia gospodăriei decât în activităţile copilului lor şi în consecinţă îşi ignoră copilul majoritatea timpului.

Confruntată cu această scenă, o mamă „A” îşi va spune că ar fi trebuit să pună casetele într-un loc în care să nu ajungă fetiţa ei.

O mamă „C” îşi va spune că mai bine ar fi lăsat-o pe fetiţă în ţarc.

Copilul abuzat

Neglijenţa este de fapt cea mai frecventă cauză a maltratării copiilor şi este cea mai distructivă de asemenea, cauzând mai multe decese, răniri sau probleme pe termen lung decât abusul. Unele neglijenţe sunt oribile: copii lăsaţi să moară de foame sau frig. Altele, mai puţin evidente sunt copii debili datorită subhrănirii sau ai căror părinţi arareori îi leagănă, le vorbesc sau se joacă cu ei. De asemenea, multe accidente au la origine neglijenţe, deşi arareori sunt raportate astfel.

Dar ce înseamnă abuzul unui copil? Sunt diverse comportamente care duc la vătămarea copilului sau dezvoltării lui. Cea mai evidentă este bătaia. Medicii pediatrii se uită după sângerări ascunse ale copilului, de la răniri ale capului, arsuri rotunde (de la ţigări) sau arsuri în reţea (de la radiatoare), sau arsuri care au o delimitare liniară (de la ardere în timpul îmbăierii), fracturi parţial refăcute şi alte semnalmente care indică că nu este vorba de un accident. Abusuri mai puţin extreme sunt tăieturi, julituri sau alte semne legate de mânuiri distructive pentru copil. Un scuturat „viguros” al copilului este o cauză comună a unor vătămări ale creierului în copii abuzaţi.

Maltratarea emoţională şi abuzul sexual pot fi, pe termen lung, mai distructive decât abuzul fizic. Din nefericire rămân adesea nedetectate şi neraportate şi de aceea sunt tratate doar ani de zile după ce vătămarea a avut loc.

Tradiţional, cauzele abuzului sunt considerate a fi abuzatorul care şi-a pierdut controlul. Ca urmare acesta era pedepsit şi copilul îi era luat. Recent, atenţia s-a mutat de la „părintele patologic” spre interacţiunea între părinte, copil şi societate, căutându-se înţelegerea şi prevenirea în loc de condamnare. Unele culturi nu au abuzuri deliberate sau maltratări ale copiilor şi aceste culturi au trei caracteristici (Polinezienii):

1. Copiii sunt foarte preţuiţi, ca o bucurie şi implinire psihologică. Sunt priviţi ca o valoare economică, nu ca o pierdere.

2. Copiii sunt îngrijiţi cu alţii, de mai mulţi oameni. Dacă mama nu poate sau nu este pregătită să îngrijească copilul, alte rude preiau îngrijirea, pentru un timp sau chiar ani de zile.

3. Nu se aşteaptă ca copiii să fie responsabili pentru acţiunile lor. În unele culturi, aproape orice pedepsire a unui copil mai mic de trei ani sau chiar 7, este considerată abuzivă şi ne-necesară.

În societăţile occidentale (SUA de exemplu) copiii sunt o povară atât financiară cât şi personală. Suportul social pentru mame cu copii mici este slab, dacă au noroc le ajută mama sau una din rude, dar mamele foarte tinere cel mai adesea nu au acest noroc. Bunicile probabil locuiesc la distanţă şi au propria lor viaţă. Izolarea socială crează astfel condiţii pentru abuz. Fără un cerc de prieteni şi membrii de familie suportivi, părinţii izolaţi e mai probabil să se descarce pe copil pentru propriile probleme (crize cauzate de divorţ sau şomaj). Apoi, dacă apare abuzul, ceilalţi e puţin probabil să poată interveni înainte de a se fi instalat ca ceva normal şi deci vătămarea să fie deja produsă. În final, atitudinea culturii occidentale faţă de copil crează probleme. Obsesia pentru abilităţile de învăţare ale copilului şi preşcolarului îi fac pe unii părinţi să uite că copiii mici sunt totuşi imaturi, absorbiţi de propria persoană şi dependenţi de alţii. Părinţii pot abuza atunci când corectează şi educă copiii, pedepsindu-i pentru că plâng prea mult, pentru că nu sunt capabili să-şi controleze urinatul sau defecaţia. Se complică situaţia pentru că se utilizează pentru asta forţa fizică, de la palme ocazionale la bătăi frecvente, şi asta devine normalitate.

Unul din 10 părinţi care işi abuzează sever copilul este atât de bolnav mental încât este netratabil (in SUA), şi deci singura soluţie este să le fie luat copilul. Dar majoritatea părinţilor abuzivi nu sunt foarte diferiţi de părinţii normali.. Ei îşi iubesc copiii şi le vor binele. Muţi devin abuzivi dintr-un sentiment de eşec ca părinte, de exemplu atunci când copilul plânge, interpretează plânsul ca o acuzaţie.

Sămânţa problemei pentru mulţi părinţi este că au fost la rândul lor abuzaţi sau neglijaţi ca şi copii. Aceste copilării cu abuz îi impiedică să-şi dezvolte stima de sine, răbdarea şi abilităţile sociale şi consitutie un model parental negativ şi distructiv. Alţi factori care cresc probabilitatea maltratării copiilor sunt dependenţa de droguri (inclusiv alcool).

O nepotrivire între idea părintelui despre cum trebuie să fie copilul şi temperamentul înnăscut al copilului duce la probleme pentru amândoi: copii rotunzi nu se potrivesc în pătratele în care vor să-i pună părinţii.

Materiale pregatite de psiholog Dorin Arion – www.dorinarion.ro