A iubi tot ce ne înconjoară este adevărul şi natura noastră reală

Într-un comentariu de zilele trecute cineva spunea că n-ar fi cinstit să spui “te iubesc” fără să simţi iubirea. Această remarcă mi-a amintit de o conversaţie mai veche pe care am avut-o cu un distins cercetător al fenomenelor spirituale, căruia-i spuneam că “a iubi tot ce ne înconjoară este adevărul şi natura noastră reală”. În acel moment, interlocutorul mi-a arătat o bătrînă care tocmai trecea pe lîngă noi. “Spune-mi, cum aş putea s-o iubesc eu pe bătrîna asta? Este imposibil!”

“Şi, totuşi, Sinele tău o iubeşte, dar personalitatea ta este aceea care nu-ţi dă voie să simţi asta”, am răspuns. Pentru a înţelege iubirea nu este îndeajuns s-o privim ca pe-o emoţie ce se adresează unui om iubit, unui animal de casă, unui copil, unei maşini sau altor fiinţe şi obiecte din lumea înconjurătoare. Dacă am percepe că sîntem fiinţe spirituale, deci funcţionale prin puterea Sinelui ce susţine Viaţa în toate formele sale şi apoi ne-am percepe ca fiinţe care, graţie acestei puteri a Vieţii şi Inteligenţei Universale, şi-au creat prin învăţare diferite credinţe şi convingeri despre lume şi viaţă, am trăi din perspectiva celor două dimensiuni ale fiinţei. Fără Iubirea Sinelui – existentă în toate fiinţele şi în toate formele în mod deplin şi necondiţionat – noi n-am fi şi, cu atît mai puţin, am putea avea o personalitate. Prin percepţiile noastre ne creăm personalitatea. Ea nu este altceva decît suma tuturor experienţelor înregistrate de-a lungul vieţii.

Însuşi procesul de înregistrare are loc în Sinele nostru şi prin puterea sa, a cărui caracteristică esenţială este iubirea necondiţionată. Dacă ar fi altfel, dacă Sinele s-ar implica emoţional în toate producţiile noastre mentale, în toate alegerile toxice pe care le avem, bunul Dumnezeu ar ţine-o într-un plîns veşnic. De aceea, el înregistrează în mod nepărtinitor şi necondiţionat toate gîndurile, iar acestea devin personalitatea noastră. La un moment dat, în timp, cînd înregistrările devin prea puternic negative, conflictul dintre Sine şi personalitate (Eul nostru) ne creează o tensiune pe care o putem resimţi în toate dimensiunile experienţei de viaţă, începînd de la corpul fizic şi terminînd cu evenimentele din viaţa de zi cu zi. Practic, prin gîndurile noastre intrăm în conflict cu Iubirea Sinelui ce ne însoţeşte continuu, fie că dormim, visăm, mergem la teatru sau ne enervăm dintr-o pricină sau alta. Clipa în care spunem repetat “te iubesc”, fie că simţim sau nu pe moment iubirea, este clipa în care alegem să ne deconectăm de personalitatea care a creat “sentimentul de a nu iubi/a nu simţi iubirea” şi a ne reconecta su Sinele nostru, care iubeşte totul necondiţionat. Aşa cum repetînd “te urăsc” vom simţi tot mai multă ură, repetînd mental “te iubesc” vom simţi tot mai multă iubire. Motivul pentru care “nu simţim iubirea” se află întotdeauna în personalitatea noastră, în istoria experienţelor personale ale vieţii. Reacţiile din trecut ne condiţionează reacţiile şi trăirile din prezent. Dar, atunci cînd vom înţelege că “iubirea este natura noastră” şi personalitatea poate fi modelată doar modelîndu-ne percepţiile şi credinţele, vom fi nerăbdători să ne întoarcem la cunoaşterea iubirii necondiţionate, ca esenţă a fiinţei noastre.

Simplu spus, pe măsură ce afirmi “te iubesc”, înregistrezi iubirea în personalitatea ta şi atunci personalitatea şi Sinele intră în armonie. Aceasta înseamnă “vindecare” la nivel profund, căci dizarmonia dintre Sine şi personalitate este cauza problemelor noastre.

Sursa: Editorialul de azi din Naţional