ADEVĂRUL ÎNTR-UN SÂMBURE DE PARĂ

Demult, într-o cetate, poate aproape sau poate departe de aici, trăia un hoţ. Orfan de părinţi, crescuse pe străzi, unde învăţase de la cei mai meşteri dintre hoţi cum să îşi ducă traiul furând de-ale gurii: ba o bucată de pâine, ba un fruct… Hoţul nostru era şi isteţ şi dibace, astfel că nu fusese niciodată prins.

Intr-o zi, se îndrăgosti. Tânăra fată îl iubea şi ea, dar îi ceru să nu mai fure şi să devină om cinstit. El era mai mult decât fericit să facă aşa, doar că nu avea inel de cununie. Se hotărî să fure, pentru ultima dată, un inel şi să înceapă apoi o nouă viaţă. Din nefericire, dorinţa lui de a pune mâna pe un inel scump îi slăbi meşteşugul şi nu se păzi destul, aşa că fu prins pentru prima oară şi aruncat pentru tot restul vieţii în temniţă.

Clipă de clipă, se gândi neostenit cum să scape din închisoare. Pereţii zidăriei erau rezistenţi, iar paznicii nu-şi părăseau o clipă postul. Nici măcar nu-i deschideau uşa, doar îi dădeau hrana printr-o ferestruică. Deşi îşi măcina mereu mintea căutând o soluţie, speranţele îi erau tot mai mici. Apoi, într-o bună zi, primi, ca întotdeauna, mâncarea de prânz sub forma unui blid de orez, însoţit de o bucăţică de peşte şi de o pară. Fructul era gustos şi înmiresmat; aceasta îl duse cu gândul la minunaţii peri înfloriţi ai livezilor din afara cetăţii… Se închipui, aşa cum facea în fiecare zi, plimbându-se el însuşi, în libertate, printre pomi, când, într-o străfulgerare, îi veni o idee straşnică. Infăşură un sâmbure de pară într-o bucată de ştergar şi chemă paznicul.

– Te rog, transmite mai marelui închisorii că trebuie neapărat să fiu dus în faţa împăratului. Am să-i dăruiesc ceva foarte preţios.

Paznicul râse şi nu îl luă în seamă. Dar tânărul o ţinu hotărât, zi de zi, într-o rugăminte, până când fu dus în faţa împăratului.

– Măria Ta, spuse el plecându-se umil, ţi-am adus un dar foarte preţios.

Şi îi întinse bucata de ştergar. Impăratul o desfăşură şi, rămânând cu sâmburele de pară în mână, numai ce se încruntă, vânăt de mânie:

– Cum îndrăzneşti să-mi răpeşti atâta timp şi să-ţi baţi joc de mine, aducându-mi un prăpădit de sâmbure de pară? Nu-ţi era bine în temniţă, hoţ fără ruşine? Ori vrei să chem chiar acum gâdele, ca să te scurteze de cap?

– Inălţimea Ta, răspunse tânărul fâcându-şi curaj, acesta nu e un sâmbure ca toţi sâmburii, ci este fermecat. Din el va creşte un pom care va rodi numai pere de aur curat.

– Şi dacă este aşa precum spui, de ce nu l-ai sădit tu însuţi, mă rog? întrebă împăratul.

– Tocmai aici este taina, Măria Ta, spuse, cu capul încă plecat, tânărul. Căci duhul pământului, care mi-a dat sâmburele, mi-a spus să bag de seamă, că pomul crescut din el face pere de aur numai şi numai dacă omul care îl sădeşte nu a furat şi nu a înşelat niciodată. Pentru ceilalţi, care nu sînt pe deplin cinstiţi, face pere ca toate perele. Aşa că, vedeţi dumneavoastră, mie nu-mi poate folosi la nimic. Iar zilele petrecute în închisoare mi-au dat răgazul să chibzuiesc că Măria Ta eşti omul cel mai potrivit pentru a primi acest dar.

In loc să sară în sus de bucurie, împăratul se învineţi mai rău de mânie. Deşi mai cinstit decât cei mai mulţi dintre dregători, nu putea să uite cum minţise şi înşelase în tinereţe ca să ajungă mai-mare la curte.

– Nu, nu pot primi, murmură el ca pentru sine, ar putea fi vreo faptă greşită în tinereţea mea, de care să nu-mi amintesc. Cred că darul i se cuvine primului sfetnic.

Toţi ochii se întoarseră spre acesta, care, tremurând şi cu degete grăbite, încerca să-şi desfacă veşmântul la gât, unde simţea aşa, ca o strânsoare.

– O, nu, nu pot primi nici eu, mi-e teamă că nu sunt nici eu omul potrivit, bâigui el, ştiind prea bine că se lăsase mituit de atâtea ori ca să ducă jalbele la împărat. Cred că sâmburele fermecat i se cuvine mai-marelui peste armată.

Fu rândul şefului armatei să roşească, să se bâlbâie şi să murmure, căci, cândva, pusese să fie ucis un om ca să-şi menţină dregătoria. El lăsă cinstea în seama celui mai mare peste moşieri, care nu primi nici el sâmburele fermecat, ştiind că se făcuse putred de bogat pe seama muncii înrobitoare a ţăranilor, pe care-i adusese în sapă de lemn.

Şi aşa, sâmburele trecu, din om în om, ajungând până la cei din urmă nobili care aveau trecere la împărat. La sfârşit, nu rămăsese în sala tronului nimeni care să primească sâmburele fermecat. Toţi îşi folosiseră puterea ca să fure sau să înşele. Se lăsă o tăcere grea.

Pe nesimţite, împăratul începu să surâdă, pătrunzând tâlcul lucrului pus cu dibăcie la cale de tânărul hoţ.

– Eşti un om isteţ, băiete, spuse împăratul. Ne-ai arătat că greşeala ta te-a costat scump, în vreme ce noi, cu toate greşelile noastre, rămânem liberi. Cred că ajunge cât ai stat în închisoare. Iţi redau libertatea. Trăieşte, de acum înainte, în cinste şi nu ne lăsa nici pe noi, ceilalţi, să mai furăm şi să mai înşelăm vreodată.

Tânărul nostru înfăşură din nou sâmburele de pară în ştergar şi se întoarse fericit la aleasa inimii sale. El păstră toată viaţa sâmburele fermecat, pe care îl dărui la urmă copiilor săi, ca să nu uite că cinstea este de aur, dar libertatea este cu adevărat nepreţuită.

Sursa: Povesti ale intelepciunii, Editura Arka