TĂCEREA

Un om s-a dus la un călugăr de clauzură (izolare).

L-a întrebat:

–          Oare ce înveţi din viaţa ta de tăcere?

Călugărul tocmai scotea apă dintr-o fântână şi i-a spus vizi­tatorului:

–         Priveşte în adâncul fântânii! Ce vezi?

Omul a privit în fântână.

–          Nu văd nimic.

După puţin timp, în care a rămas perfect nemişcat, călugărul i-a spus vizitatorului:

–          Priveşte acum! Ce vezi în fântână?

Omul a ascultat şi a răspuns:

–          Acum mă văd pe mine însumi: mă oglindesc în apă.

Călugărul a spus:

–          Vezi, când scufund găleata, apa este tulburată. Acum însă este liniştită. Aşa este experienţa tăcerii: omul se vede pe sine!

„Când mă duc să mă aşez lângă bunica mea în timp ce împle­teşte… bunica mea miroase a pudră şi are o respiraţie uşoară, uşoară. Din când în când ridică ochii şi surâde puţin, însă de obicei se limi­tează să lucreze şi să respire… Mda, parcă m-ar legăna…” (Amelia, Hani).

Astăzi alege-ţi un colţ liniştit şi lasă-te legănat de tăcere.

Sursa: Bruno Ferrero, 365 de povestionare pentru suflet