„Filoprogenitivului” inconştient

Ne ata­şăm de lucruri pentru a căror realizare investim muncă şi, de-ndată ce se întâmplă asta, începem să le supraevaluăm.

Gândiţi-vă de pildă la copiii voştri. Presupunând că sun­teţi ca majoritatea părinţilor, aveţi o părere foarte bună despre ei (cel puţin înainte de a intra în monstruoşii ani ai adoles­cenţei). Dacă nu sunteţi conştienţi că îi supraevaluaţi, aceasta vă va face să credeţi în mod greşit (şi poate periculos) că lumea vă împărtăşeşte opinia despre copiii voştri cei adorabili, inteli­genţi şi talentaţi. Pe de altă parte, dacă aţi fi conştienţi că-i supraevaluaţi, v-aţi da seama, cu oarecare durere, că lumea nu-i vede în aceleaşi culori strălucitoare în care îi vedeţi voi.

Ca părinte care călătoreşte des cu avionul, am ocazia să încerc acest efect în timpul ritualului de schimb de poze. Când am ajuns sus la 9.000 de metri, scot laptopul, unde am o mulţime de poze şi clipuri cu copiii mei. Inevitabil, per­soana de lângă mine trage cu ochiul la ecran. Dacă simt şi cel mai vag interes din partea vecinului meu, încep cu o serie de poze cu băieţelul şi fetiţa, care, bineînţeles, sunt cei mai adorabili copii din lume. Desigur, presupun că vecinul meu observă cât de minunaţi şi de deosebiţi sunt, ce zâmbete fermecătoare au, ce drăguţ arată în costumele de Halloween şi aşa mai departe. Câteodată, după ce s-a delectat îndeajuns cu imaginea copiilor mei, tovarăşul meu de vizionare îmi su­gerează să mă uit şi eu la copiii lui. După un minut-două, mă surprind întrebându-mă: „Oare ce crede tipul ăsta? N-am chef să stau să mă uit o jumătate de oră la pozele unor copii ciudaţi pe care nici nu-i cunosc! Am treabă! Când o să ateri­zeze odată avionul ăsta afurisit?”.

In realitate, bănuiesc că foarte puţini oameni sunt conşti­enţi sau nu de înzestrările şi defectele copiilor lor, dar pariez că majoritatea părinţilor sunt mai aproape de tipul „filoprogenitivului” inconştient (oameni înclinaţi să-şi pună copiii pe un piedestal). Aceasta înseamnă că părinţii nu doar cred că progenitura lor e cea mai drăguţă din lume, dar cred că şi lumea le împărtăşeşte opinia.

Studiile arată că atunci când construim ceva, tindem să privim rezultatele ca pe nişte odoare de preţ, sau, cum spune o zicală arabească, „până şi maimuţa, în ochii mamei ei, este o antilopă”.

Suntem sau nu conştienţi de tendinţa de a supraevalua scumpele noastre creaţii??

Sursa: Irationalitatea benefica, autor Dan Ariely