V i z i t a

O poveste din zilele noastre — era istorisită adesea în Sta­tele Unite, prin anii ’70 — reia în chip dibaci o temă străveche pe care o dezvoltă adaptând-o timpului în care trăim.

Doi prieteni, care nu s-au văzut din liceu, se întâlnesc într-o bună zi. Unul este profesor de literatură la o şcoală modestă, celălalt a reuşit minunat în afaceri.

–         Trebuie neapărat să-mi faci o vizită acasă, spune cel de-al doilea. Uite ce maşină am!

Şi-i arată un Rolls-Royce nou-nouţ şi strălucitor. Se apro­pie un şofer cu cascheta în mână.

–         E şoferul meu, spune bogatul. Urcă.

Cei doi prieteni se aşază pe bancheta din spate a superbei maşini. După câteva clipe ajung în faţa unei porţi înalte de fier forjat, care se deschide automat.

–         Asta este parcul meu. Iar ăştia sunt copacii mei. Priveşte!

Profesorul se uită în jur, fermecat, în timp ce maşina alu­necă uşor pe aleile unei proprietăţi imense.

–         Terenul meu de tenis şi terenul meu de golf. Iar din­colo, caii mei.

Maşina se opreşte în sfârşit în faţa intrării monumentale a unei case în stil victorian. Un servitor se repede să-şi întâm­pine stăpânul, care coboară zicându-i colegului său:

–         Iată casa mea. Trandafirii mei. Gazonul meu. Piscinele mele. Garajele mele.

Cei doi intră în casă, iar omul de afaceri continuă:

–         Holul meu, scările mele. Tabloul meu de Chagall, tabloul meu de Renoir. Colecţia mea de porţelanuri. Covoarele mele.

Il duce apoi pe profesor într-o încăpere imensă unde se află biblioteca, plină de cărţi rare, cu legături luxoase.

–         Biblioteca mea, incunabulele mele, obiectele mele de marochin din secolul al XVII-lea, manuscrisele mele cu mi­niaturi.

Trec astfel prin toate încăperile de la parter, apoi urcă la etajul întâi, să continue vizita.

–         Tapiseriile mele, desenele mele de maeştri italieni…

Bogatul pune mâna pe clanţa unei uşi, zicând:

–         Camera mea.

Deschide uşa. Inăuntru, într-un pat răvăşit, se află un bărbat şi o femeie care fac dragoste. Se desprind îndată din îmbrăţişare, în vreme ce omul de afaceri, uşor încurcat, îi spune fostului său coleg:

–         Soţia mea…

Apoi, arătând spre bărbatul în pielea goală din aşternut, adaugă:

–         Iar ăsta sunt eu.

Sursa: „Povesti filozofice din lumea intreaga”, autor: Jean-Claude Carriere