DESPRE SCOALĂ

A vrut mereu să spună diverse lucruri. Dar nimeni nu l-a înțeles. A dorit adesea să explice lucrurile. Dar nimănui nu i-a păsat. Asa că a desenat.

Uneori, el doar desena pur și simplu fără să însemne nimic. Și-a dorit să sculpteze în piatră ori să scrie pe cer. Îi plăcea să se întindă pe iarbă și să se uite în sus, să fie doar el și cerul și lumea sa interioara ce avea nevoie să se exprime.

După asta el a pictat un tablou. A fost o imagine frumoasă. L-a ținut sub pernă fără să lase pe cineva să-l vadă. Se uita la tablou în fiecare noapte și se gândea la el. Și când stingea lumina, stând cu ochii închiși, încă putea vedea acea imagine. Se regăsea acolo cu totul. Iubea acest tablou. Când a început școala l-a luat cu el. Nu să îl arate cuiva, ci doar pentru a fi impreuna cu el precum ar fi cu un prieten.

A fost distractiv la școală. Stătea într-un birou pătrat, maro la fel ca toate celelalte birouri pătrate, maro și se gândea cum ar fi ca al lui să fie roșu. Și sala lui era o cameră pătrată, maro, la fel ca toate celelalte săli. S-a simțit înghesuit, strâmtorat și fără posibilitate de mișcare.

Ura să țină creionul și creta cu brațul său rigid și picioarele fixate pe podea, având lângă el profesoara ce îl privea iar și iar. Apoi a trebuit să scrie numere. Care nu însemnau nimic. Erau mai rele decât literele, care ar fi putut deveni ceva, dacă le-ar fi pus împreună. Dar numerele erau fixe și pătrățoase și el ura totul legat de ele.

Profesoara a venit să îi vorbească. Ea i-a spus să poarte o cravată și el la fel ca toți ceilalți băieți. El i-a răspuns că nu-i plac cravatele, iar ea i-a replicat că nu contează.

După aceasta, ei au avut de desenat. Și el a desenat totul în galben. Era modul în care s-a simțit în acea dimineață. Și a fost frumos.
Profesoara a venit și i-a zâmbit. “Ce-i asta?” a spus ea. “De ce nu faci un desen precum e cel a lui Ken? Nu e frumos?” Toate erau doar întrebări.
După aceasta, mama sa i-a cumpărat o cravată. El a început să deseneze doar avioane și rachete spațiale ca toți ceilalți. Și-a pus vechiul tablou deoparte.

Când, fiind singur, s-a uitat spre cer, acesta era încă mare și albastru și plin cu de toate, însă nu s-a mai regăsit îl el.

Astfel și-a oprit înaintarea. Era zdrobit. Înțepenit. Ca și toți ceilalți.

 (Sursa: un student de colegiu – R. Mukerji)
Sursa: Human Behavior in Organizations (Third edition)

   ABOUT SCHOOL

He always wanted to say things. But no one understood. He always wanted to explain things. But no one cared. So he drew.

Sometimes he would just draw and it wasn’t anything. He wanted to carve it in a stone or write it in the sky. He would lie out on the grass and look up in the sky and it would be only him and the sky and the things inside him that needed saying.

And it was after that, he drew the picture. It was a beautiful picture. He kept it under the pillow and would let no one see it. And he would look at it every night and think about it. And when it was dark, and his eyes were closed, he could still see it. And it was all of him. And he loved it. When he started school he brought it with him. Not to show to anyone, but just to have with him like a friend.

It was funny about school. He sat in a square, brown desk like all the other squares, brown desks and he thought it would be red. And his room was a square brown room like all the other rooms. And it was tight and close and stiff.

He hated to hold the pencil and the chalk, with his arm stiff and his feet flat on the floor, stiff, with the teacher watching and watching. And then he had to write numbers. And they weren’t anything. They were worse than letters that could do something if you put them together. and the numbers were tight and square and he hated the whole thing.

The teacher came and spoke to him. She told him to wear a tie like all the other boys. He said he didn’t like ties and she said it didn’t matter.

After this they drew. And he drew all yellow and it was the way he felt about morning. And it was beautiful.

The teacher came and smiled at him. “What’s this?” she said. “Why don’t you draw something like Ken’s drawing? Isn’t that beautiful?” It was all questions.

After that his mother bought him a tie. He always drew airplanes and rocketships like everyone else. And he threw the old picture away.

And when he lay out alone looking at the sky, it was still big and blue and all of everything, but he wasn’t anymore.

It had stopped pushing. It was crushed. Stiff. Like everyone else.

(Source: A College Student – R. Mukerji)

Sursa: Human Behavior in Organizations (Third edition)