Casa cu ferestre de aur
A fost odată ca niciodată o fetiţă care trăia într-o casă simplă şi sărăcăcioasă de la ţară, aşezată pe vârful unui deal. De la fereastra ei putea zări multe lucruri minunate aflate în satul din valea de la poalele dealului: copaci frumoşi şi plini de fructe sau de flori, râul care curgea zglobiu şi zgomotos, uliţele drepte ale satului şi multe, multe altele.
Cel mai mult şi mai mult o încânta însă o casă mare şi frumoasă, desprinsă parcă dintr-o carte de poveşti, cu ferestre de aur, a căror strălucire îi stârnea fantezia, făcând-o să viseze despre cât de frumos şi de bine i-ar fi fost să trăiască în ea. Era ferm convinsă că interiorul acelei case era plin de tot felul de minunăţii.
Fetiţa îşi iubea părinţii din tot sufletul, şi cu toate acestea tânjea după casa aceea frumoasă şi mare cât un palat din poveştile pe care le citise. Cu siguranţă, casa cu ferestrele de aur nu se putea compara cu bordeiul ei sărac, umil şi înghesuit. De fapt, zi de zi stătea ore în şir cu privirile aţintite către casa cu ferestre de aur, făurind în mintea sa o grămadă de poveşti frumoase pe care le-ar putea trăi dacă ar locui în acea casă.
Şi deoarece curiozitatea creştea în ea din ce în ce mai mult, într-o zi decise că trebuie să meargă acolo. Era o zi foarte frumoasă, cu soarele strălucind vesel pe cerul albastru fără nori. A pornit cu paşi grăbiţi care au devenit tot mai repezi pe măsură ce se apropia de casa cu ferestre de aur. Mersul i s-a transformat aproape de la sine în alergare şi în scurtă vreme a ajuns în faţa casei visurilor sale.
Însă când a ridicat privirea spre obiectul fanteziilor şi dorinţelor ei, a fost lovită de o dezamăgire fără seamăn, care i-a spulberat într-o clipă toate visurile minunate legate de această casă.
Casa părea lăsată în paragină şi părăsită de multă vreme: pereţii ei erau zgâriaţi şi scorojiţi, iar ferestrele îi erau întunecate şi murdare şi păreau de-a dreptul triste, acum că nu mai reflectau razele soarelui. Unde erau ferestrele de aur pe care le vedea ea din ferestruica căsuţei sale?
Tristă, dezamăgită şi cuprinsă de mâhnire, cu ochii aproape în lacrimi, fetiţa a pornit înapoi, abia târându-şi picioarele către casa ei. Cuprinsă de oboseală, şi-a înălţat privirea, uitându-se să vadă cât mai avea de mers până acasă.
Ceea ce a văzut a lăsat-o parcă fără respiraţie. De aici de unde era, căsuţa ei simplă şi umilă se vedea ca o casă cochetă, etalând nişte ferestre cu totul şi cu totul din aur, aşa cum se reflectau în ele razele soarelui. A privit cu multă atenţie şi şi-a dat seama că nu se înşela deloc: era casa copilăriei ei.
Dintr-o dată şi-a dat seama că trăise întreaga sa viaţă de până acum, fără să ştie, într-o casă frumoasă, cu ferestre din aur.
Chiar dacă era mică, dragostea şi căldura cu care fusese înconjurată în fiecare zi, în fiecare clipă, făceau ca bordeiul sărăcăcios să fie scăldat şi învăluit într-o sclipire ca de aur. Visul magic care îi umpluse atâtea nopţi, era de fapt realitate. Toate minunăţiile pe care şi le dorea cu ardoare şi cu pasiune, erau chiar acolo, în propria ei căsuţă.
Strălucirea ieftină şi falsă, poleiala ce maschează vechiul, rugina şi putregaiul, ne ies tuturor în faţă, pe cărările pe care viaţa noastră ne poartă. Ele exercită asupra noastră aceeaşi atracţie, morbidă şi irezistibilă, ca cea pe care o exercită flacăra unei lumânări asupra unui fluture de noapte. Dar, spre deosebire de acel fluture, care învaţă lecţia lumânării cu propria-i viaţă, noi ne putem folosi discernământul pentru a face deosebirea între poleială şi o strălucire autentică, între tot ceea ce plăsmuieşte fantezia noastră, sau dorinţele noastre neîmplinite şi realitatea în care trăim. Chiar şi dacă eşuăm în acest proces de evaluare, mai avem o instanţă căreia să ne adresăm: este vocea noastră interioară, este vocea sufletului nostru, care, dacă ne vom permite să o ascultăm, ne va spune cu siguranţă dacă ne îndreptăm spre un obiectiv real sau dacă am devenit nişte vânători de umbre şi himere.
Nu ar trebui să uităm niciodată că au fost cucerite continente, au fost amanetate libertăţi şi au fost distruse nenumărate vieţi în schimbul strălucirii calpe a unor mărgele sau cioburi de oglindă. Vom fi feriţi de toate acestea dacă ne vom întoarce privirea de la sclipirile morganatice cu care uneori ne testează viaţa, spre strălucirea infinit mai puternică şi autentică din interiorul nostru. Chiar dacă, la început, ne poate orbi.
Ar trebui să uzăm tot mai mult de această capacitate a noastră.
Ar trebui să ne acordăm tot mai mult această şansă.
Sursa: http://lataifascuradu.wordpress.com/2010/08/24/casa-cu-ferestre-de-aur/
loading...
Comenteaza