Vârful neatins

O istorie japoneză prezintă o echipă de alpinişti, excelent echipată, care a hotărât să cucerească un vârf neescaladat de nimeni până atunci.

Expediția este îndelung pregătită, e anunțată în ziare. Televiziunea naţională transmite plecarea în direct. Încă din primele zile, e clar că traseul va fi periculos şi foarte dificil. Mai mulţi alpinişti, epuizaţi, abandonează în timpul ascensiunii. Unul dintre ei îşi găseşte chiar moartea, căzând într-o prăpastie.

Alpiniştii se rătăcesc prin ceaţa îngroşată, prin zăpada spulberată de vânt. Curând, instrumentele lor performanţe se strică. Nu mai au nici radio, nici telefon. În câteva rânduri, sunt siliţi să facă, prin viscol, cale întoarsă, escaladează cu greu ultimele stânci, fără să ştie prea bine unde se află.

Sleiţi de puteri, cu hainele sfâşiate, cu mâinile însângerate, cu degerături la picioare, alpiniştii ajung până la urmă în vârf.

Iar acolo, spre marea lor surpriză, găsesc un grup de bărbaţi şi femei aşezaţi în cerc, care îşi beau în linişte ceaiul. Unii sunt chiar pe jumătate culcaţi, pe nişte pernuţe.

Noii sosiţi îşi trag cu greu sufletul, iar unul dintre ei întreabă:

– E cu putinţă să fiţi aici, aievea?

– Da, răspunde unul dintre băutorii de ceai, suntem aici, aievea.

– Nu vreţi o ceaşcă de ceai? întreabă o femeie.

– Dar cum, întreabă alpinistul, cum aţi făcut să ajungeţi în vârf?

Oamenii aşezaţi în cerc schimbă priviri între ei, par puţin miraţi, iar la sfârşit unul dintre ei spune:

– Cum? Aici e vârful?

Aici s-ar putea adăuga un vechi dialog, cunoscut, şi el, mai ales în Japonia:

– Ce trebuie să faci când ai ajuns în vârf?

– Să urci mai departe.

Uneori faptul că îţi impui un vârf, un obiectiv te poate epuiza când te apropii de atingerea lui, ştirbindu-ţi bucuria realizării acestuia. Ţinteşte tot mai înalt, nu te auto-limita şi nu uita să te bucuri de drumul tău. Ia în calcul că mereu va fi de urcat şi mai sus.

Sursa: “Povestiri filozofice din lumea întreagă” – autor Jean-Claude Carriere