Alo, centrala

Pe când eram copil, tatăl meu a făcut rost de unul dintre primele telefoane din cartier. Îmi aduc perfect aminte de lădiţa aceea din lemn lăcuit, montată în perete. Receptorul strălucitor atârna într-o parte. Eram încă prea mic ca să ajung la telefon dar ascultam mereu, fascinat, cum mama mea vorbea cu el.

Apoi, am descoperit că undeva, înăuntrul acestui aparat, trăia o persoană uluitoare. Numele ei era “Alo Centrala” şi nu era nici un lucru pe lumea asta, pe care ea să nu-l ştie. Alo Centrala putea să-ţi spună numărul oricui şi în plus, ora exactă. Experienţa mea, cu acest duh închis într-o sticlă, a venit într-o zi când, în vreme ce mama era în vizită la o vecină iar eu mă jucam la bancul de scule din pivniţă, mi-am lovit un deget cu ciocanul. Durerea era teribilă şi nu era nimeni în preajmă care să-mi arate compasiune. Am umblat în jurul casei sugându-mi degetul inflamat, până am ajuns la scară.

Telefonul! Am târât repede un scaun din sufragerie până în hol, m-am urcat pe el, am scos din furcă receptorul telefonului şi l-am dus la ureche. “Alo, Centrala!”, am strigat în microfonul care era chiar deasupra capului meu. Un clic sau doua, apoi o voce joasă şi clară mi-a ajuns la ureche: “Centrala.”

– Mi-am rănit degetul – m-am smiorcăit eu în telefon iar lacrimile m-au podidit imediat, acum că aveam o audienţă.

– Mămica ta nu este acasă? – urma întrebarea.

– Nu este nimeni acasă în afară de mine – am bolborosit.

– Îţi curge sânge?- m-a întrebat vocea.

– Nu – i-am răspuns. M-am lovit cu ciocanul şi acuma mă doare tare rău…

– Poţi să deschizi congelatorul? – m-a întrebat ea.

I-am spus ca pot.

– Atunci ia de acolo o bucăţică de gheaţă şi ţine-o lipită de degeţel – spuse vocea.

După aceea, am început să chem “Alo Centrala” pentru orice. I-am cerut ajutor pentru lecţia de geografie iar ea mi-a spus unde se afla Philadelphia… M-a ajutat şi la matematică… Ea mi-a spus că veveriţa pe care o prinsesem în parc cu o zi înainte, mănâncă fructe şi alune.

A venit apoi o zi în care Petey, canarul nostru, a murit. Am chemat “Alo Centrala” şi i-am spus vestea asta tristă. Ea m-a ascultat şi a început să-mi spună lucruri pe care de obicei oamenii mari le spun copiilor ca să-i liniştească. Am întrebat-o:

De ce se întâmplă ca păsările, care cântă atât de frumos şi aduc atâta bucurie oamenilor, trebuie să se sfârșească într-o grămăjoară de pene, pe fundul unei colivii? Cred ca ea mi-a înţeles afectarea, pentru că mi-a spus încet:

– Wayne, ţine minte întotdeauna, mai sunt şi alte lumi în care se poate cânta.

Alta dată la telefon, “Alo, Centrala!”

Centrala – mi-a răspuns vocea cunoscută.

– Cum se scrie cuvântul fix? – am întrebat-o.

Toate astea se întâmplau într-un mic orăşel din zona Pacificului de Nord – Vest. Pe când aveam nouă ani, ne-am mutat la capătul celălalt al ţării, la Boston. Îmi lipsea foarte mult prietena mea.

“Alo Centrala” rămăsese în cutia aceea din lemn de mahon din vechea noastră casă. N-am mai încercat să fac acelaşi lucru cu telefonul modern, strălucitor, din locuinţa nouă. Devenisem adolescent dar amintirea acelor conversaţii din copilărie m-a urmărit pretutindeni… Adesea, în momente de incertitudine şi neputinţă mi-am reamintit acea seninătate şi sentiment de siguranţă, pe care le-am avut la timpul acela. Am apreciat acum cât de răbdătoare, de înţelegătoare şi bună la suflet trebuie să fi fost ea, ca să-şi piardă atâta timp cu un mic băieţel ca mine.

După câţiva ani, am făcut iarăşi drumul către Vest, de data asta pentru a-mi continua studiile colegiale. Am aterizat în escala la Seattle. Aveam o jumătate de oră între avioane. Am petrecut vreo 15 minute la telefon cu sora mea, care locuia aici de o vreme. Apoi, fără să mă gândesc, am format numărul operatorului din orăşelul nostru de baştina şi am spus:

– Alo Centrala!

Miraculos, am auzit aceiaşi voce joasă şi clară, pe care o cunoşteam atât de bine.

– Centrala.

Nu plănuisem asta dar m-am auzit spunând:

– Poţi să-mi spui cum se scrie cuvântul fix?

O pauză lungă. Apoi, vocea aceea catifelată mi-a răspuns:

– Cred că degeţelul tău s-a vindecat până acum.

Am râs:

– Deci tu eşti, într-adevăr, –  i-am spus. Mă-ntreb dacă ai idee cât de mult ai însemnat pentru mine la vremea aceea.

– Iar eu mă-ntreb, – zise ea, dacă tu realizezi cât de mult au însemnat telefoanele tale pentru mine. N-am avut niciodată copii şi aşteptam cu bucurie chemările tale, zi de zi…

I-am spus cât de mult m-am gândit la ea de-a lungul anilor şi am întrebat-o dacă pot s-o mai chem din nou atunci când voi veni să-mi vizitez sora.

– Cu plăcere, – mi-a spus ea. Întreabă de Sally.

M-am întors la Seattle peste trei luni. O altă voce mi-a răspuns la “Informaţii”. Am întrebat de Sally.

– Sunteţi un prieten? – m-a întrebat.

– Da, un foarte vechi prieten… Wayne .

– Îmi pare rău să-ţi spun asta, – mi-a spus ea. Sally a lucrat doar cu jumătate de normă în ultimii ani, pentru că era bolnavă. A murit cu cinci săptămâni în urmă.

Înainte de a apucă să agăţ receptorul, mi-a spus:

– Un minut, ai spus că te cheamă Wayne ?

– Da – i-am răspuns.

– Ei bine, Sally a lăsat un mesaj pentru d-ta… L-a scris pe o hârtie în caz că ai să suni. Ţi-l citesc. Mesajul ei era: „Spune-i că sunt şi alte lumi în care se poate cânta. El va şti la ce mă refer.”

I-am mulţumit şi am atârnat receptorul. Ştiam la ce se referea Sally.

*****

Niciodată să nu subestimezi impresia pe care ai făcut-o asupra cuiva.

A cui viaţă o s-o atingi astăzi?