Lacrimile deşertului

Cum a ajuns la Marakesh, misionarul s-a hotîrît să se plimbe în fiecare dimineaţă prin deşertul de la marginea oraşului. La prima plimbare, a observat un om întins în nisip, cu mîna mîngîind pămîntul şi cu urechea lipită de el. “E un nebun”, îşi spuse. Dar scena se repetă în fiecare zi şi, după o lună, intrigat de acea purtare ciudată, hotărî să se adreseze străinului. Cu mare greutate – pentru că încă nu vorbea fluent araba – îngenunche lîngă el şi-l întrebă:

– Ce faci dumneata aici?

– Îi ţin de urît deşertului, şi-l consolez pentru singurătatea şi lacrimile lui.

– Nu ştiam că deşertul poate plînge.

Citeste mai departe »