Paznicul cugetător

Un prinţ avea un cal de curse la care ţinea mai mult ca la oricare dintre avuţiile sale. Calul stătea într-un grajd a cărui poartă, încuiată cu grijă, era păzită zi şi noapte, de un om de încredere.
Într-o noapte, stăpânul, care nu putea adormi de grijă, a coborât şi l-a găsit pe paznic cugetând, ros de nişte întrebări care nu-i dădeau pace.

– La ce te gândeşti atât de adânc? l-a întrebat.
– Cuget, a răspuns omul. Când baţi un cui în perete, unde ajunge tencuiala din gaură?
– Cugetarea este un lucru foarte bun, i-a zis stăpânul. Foarte bun.

Şi a urcat înapoi în cameră.
După un ceas, cum tot nu adormise, a coborât din nou şi l-a găsit pe paznic cufundat în gânduri.
– Acum la ce te mai gândeşti?
– Cuget, a răspuns paznicul. Când faci biscuiţi cu gaură, ce se întâmplă cu aluatul din gaură?
– Cugetarea este un lucru foarte bun, i-a zis stăpânul. Foarte bun.

Şi a urcat înapoi în cameră.
După încă un ceas, neputând să adoarmă, a coborât iar şi l-a găsit pe paznic tot pe gânduri.
– Acum ce te mai frământă? l-a întrebat el.
– Cuget, a răspuns paznicul.
– La ce?

– Uşa asta este încuiată şi are şi lacăt. Eu stau în faţa uşii, o păzesc, iar calul nu mai este. Cum de s-a putut întâmpla aşa ceva?

Această poveste evreiască ne arată că trebuie să fim cu băgare de seamă la primejdiile ascunse în întrebările tulburi.