Aparenţele înşelătoare

Într-o frumoasă zi de primăvară, un pin, lângă care tocmai a înflorit un trandafir roşu, izbucni plin de admiraţie: „Ce minunată floare. Mi-aş dori să am frumuseţea ei.” Auzind această exclamaţie, un copac din imediata vecinătate replică: „Dragule pin, nu te supăra, dar nu le putem avea pe toate.” Întorcându-se delicat, trandafirul şuieră următoarea remarcă: „Se pare că sunt cea mai frumoasă plantă din această pădure.” Surprinsă, floarea soarelui îşi îndreptă coroana aurie şi întrebă: „Ce te face să afirmi acest lucru? Pădurea are nenumărate plante frumoase. Tu eşti doar una dintre ele.”

Fără să stea pe gânduri, trandafirul replică: „Toată lumea se uită la mine şi mă admiră.” Apoi, aruncând o privire către cactus, trandafirul continuă: „Vezi planta aceea urâtă, plină de spini!”

Uimit, pinul întrebă: „Trandafirule roşu, ce fel de vorbe sunt acestea? Şi tu, la rândul tău, ai spini.” Măndrul trandafir aruncă o privire ultragiată pinului şi spuse: „Credeam că ai gusturi mai rafinate! Dar, habar nu ai ce înseamnă frumuseţea. Nu ai cum să compari spinii mei cu cei ai cactusului.”

„Ce floare orgolioasă”, gândiră copacii în sinea lor.

Ofensat, trandafirul încercă să-şi mute rădăcinele de lângă cactus, dar nu reuşi acest lucru. Zilele treceau şi, aruncând priviri inamice cactusului, trandafirul roşu nu mai contenea cu insultele la adresa acestuia: „Ce plantă fără de folos! Regret profund că trebuie să rămân vecina ei.”

Fără să se supere, cactusul nu a replicat niciodată, încercând chiar să ofere trandafirului o sugestie: „Dumnezeu nu a creat nicio formă de viaţă fără un scop anume.”

Primăvara a trecut, făcând loc caniculei estivale. Viaţa a început să devină tot mai grea în pădure, absenţa ploii însetând tot mai acut plantele şi animalele. Încet-încet, trandafirul începu să se ofilească. Într-o bună zi, el observă cum vrăbiile îşi înfig ciocul în cactus şi zboară apoi împrospătate. Negăsind o explicaţie la acest lucru, trandafirul întrebă pinul ce anume fac acele vrăbii. Plin de pacienţă, copacul îî spuse că păsările se adapă din cactus. „Şi, nu este dureros pentru cactus atunci când ele îl străpung?”, întrebă uimit trandafirul. „Ba da, dar cactusului nu îi place să vadă pe alţii suferind în jurul său”, replică pinul. Mirat, trandafirul făcu ochii mari şi şuieră: „Cactusul are apă?”

„Da”, confirmă copacul. „Poţi să te împrospătezi şi tu. Dacă ceri voie cactusului, vrăbiile pot să îţi aducă şi ţie apă”, încheie pinul.

Prea ruşinat pentru cuvintele adresate şi comportamentul anterior, trandafirul nu a cerut iniţial sprijinul cactusului, dar până la urmă şi-a luat inima în dinţi şi l-a rugat să-i dea ceva apă. Cactusul s-a învoit cu plăcere, invitând vrăbiile să-şi umple ciocul cu seva lui şi să ude rădăcinile trandafirului. Această experienţă a fost o lecţie pentru trandafir ajutându-l să nu mai judece vreodată pe cineva după aparenţe.