Oare ce „cunoaştem” cu adevărat?
Înţelepciunea începe din punctul în care noi ştim că nu ştim nimic.
Poate veţi spune: „Ştim. Pămîntul este rotund, copiii se nasc, oamenii mor, seminţele fac plante şi plantele fac roade. Ştim că gîndim, că avem doi copii sau zece, că soarele apune şi răsare”. Ce multe par a fi cunoscute! Dar, chiar le cunoaştem noi cu adevărat? Cine ştie cum face pămîntul ca sămînţa să scoată o plantă şi ce face sămînţa cînd se întîlneşte cu pămîntul? Noi ştim să îngrijim pămîntul, să-i punem apă şi apoi, cu mîinile în sîn, aşteptăm ca plantele să crească. Habar nu avem despre munca pe care o depun sămînţa şi pămîntul pentru a ieşi din ele două un singur trup. Nu ştim cum de ştiu razele de soare să intervină în munca seminţei şi a pămîntului.
Apoi, sămînţa dă rod şi fără intervenţia noastră: copacii nu ne întreabă dacă au voie să crească, nici florile sau buruienile nu sînt interesate de ceea ce credem noi despre faptul că ele cresc. Creşterea este un fenomen pe care natura îl experimentează singură; noi nu ştim nimic despre creştere. Nimic despre felul în care toamna, de exemplu, ştie să-şi înveşmînteze chipul în zeci de nuanţe. Bătrîneţea toamnei are în ea o frumuseţe bizară, ceea ce nu s-ar putea spune întotdeauna şi despre oameni. Cînd credem despre noi că „ştim”, ne aventurăm absurd în capcana propriei minţi, căci în fiecare clipă natura ne dezvăluie contrariul. Şi chiar mintea şi corpul nostru dezvăluie vulnerabilitatea cunoaşterii, pe care o ridicăm la rang de virtute.
Un ochi lucid înţelege că Pămîntul, ploaia, soarele şi sămînţa lucrează pentru om. Întregul Univers trimite aici ceva, care-o ajută pe sămînţă să crească şi ea creşte fără să-i pună omului vreo condiţie. Omul vine să culeagă fructele acestea, totuşi, în „înţelepciunea” lui vastă, crede că nu are nimic. Cînd omul afirmă: „Ştiu că eu nu am nimic”, nu face altceva decît să se scufunde în propria-i ignoranţă şi, în acelaşi timp, să nege toată această minunată lucrare a întregii naturi: creşterea. Mărul sălbatic nu ştie dacă el creşte pentru cineva anume, totuşi creşte şi face fructe. În înţelepciunea sa tăcută, mărul acesta îşi face treaba. El nu spune, precum omul: „Dacă-i furtună anul acesta, eu nu mai fac fructe, sînt deprimat. Aştept ca ceilalţi meri să facă fructe şi pentru mine”. Căci degeaba fac alţi meri fructe, cît să se rupă, dacă mărul însuşi nu-şi face propriile poame!
Omul nefericit caută fericirea la ceilalţi, de parcă pomul ar căuta ca alţii să-i facă fructele. Cînd vin ploile, furtunile, dezastrele toate crengile se îndoaie, fructele cad, frunzele se rup. Dar, iată, în primăvara următoare pomul face din nou muguri, flori şi frunze, apoi face fructe. Pomul lucrează continuu, chiar dacă-i disperat, chiar dacă pierde totul, el ştie cumva s-o ia de la început. Înţelepciunea lui stă tocmai în aceea că nu ştie. Omul ştie, de fapt, că soarele nu răsare şi nici nu apune: soarele este acolo, mereu strălucitor, mereu la fel. Astrul vieţii nu moare în fiecare seară şi nu renaşte în fiecare dimineaţă, dar iluzia noastră proiectează asupra lui propriul destin. Omul ştie că nu ştie şi, totuşi, pretinde că ştie. Ştie să sufere, să se iluzioneze, să facă furtună în sufletul său din vreme cu soare şi să pună peste o zi pecetea de urîtă sau frumoasă. Aceasta pentru că nu ştie nimic despre lucrul măreţ care se petrece sub nasul său în fiecare clipă. În ziua ploioasă, pe care o crede urîtă, ploaia lucrează pentru ca sămînţa să crească. Cerul înnorat este semnul lucrului naturii, ca şi cerul senin.
Orice zi este frumoasă pentru omul înţelept. Căci el ştie că frumosul sau urîtul nu sînt în ziua ploioasă sau în aceea însorită, ci chiar în sufletul lui.
Sursa: Editorialul din Naţional
loading...
Comenteaza