Viaţa fără dragoste este ca pomul fără apă
Viaţa fără dragoste este ca pomul fără apă. Mai întîi pare că nu i se întîmplă nimic rău unui pom neudat. Apoi, frunzele încep să i se ofilească, să se albească, să îmbătrînească. Chiar o biată ramură îmbătrîneşte fără apă. Aşa şi copilul, şi adultul, şi bătrînul. Ofilirea în plan uman urmează căi ceva mai subtile decît aceea a copacului. Natura îmbrătrîneşte şi se pierde pe sine în mod limpede, în etape clare. Omul, însă, se ofileşte subtil, fără ca el însuşi să-şi înţeleagă ofilirea. El nu moare fără dragoste, dar nici nu trăieşte. Nu dispare în neant şi nu se împrăştie ca cenuşa, printre vînturi, dar nici nu dă rod. Dragostea este o apă bună pentru suflet şi, pentru că sufletul nu apare ca luna pe cer, nici nu se vede în vîrful dealului, ca orizontul, ne vine greu să observăm etapele ofilirii sau pe acelea ale înfloririi.
Omul se ofileşte prin neînţelegerea vieţii sale şi înfloreşte prin trăirea şi înţelegerea ei.
Un om fără de flori bîntuie pe străzi lăturalnice, în speranţa că merge pe arterele principale. Ceea ce te ţine în viaţă atunci cînd sufletul tău este ca o rocă îngheţată este mult mai mult speranţa în dragoste, decît dragostea însăşi. Speranţa singură izbuteşte, încă, să ţină loc de izvor pentru sufletul uman aflat în paragină, speranţa te ajută să crezi că mîine nu te va mai durea spatele, capul, că viaţa, familia, iluzia şi orice altceva se clatină pe lîngă tine au şanse să se reconstruiască. Puterea lumii (dar nu şi puterea sufletului!) se piteşte în speranţă, mai mult decît în dragoste. Speranţa te duce cu mintea în viitor, pe cînd dragostea te solicită acum. Ea te vrea acum, aici, cît mai repede şi mai aproape. Setea de dragoste este fierbinte, pe cînd speranţa în dragoste amînă momentul manifestării, al alergării, al ţinerii de mînă, al bucuriei. Pare mai uşor să speri că te vei bucura, decît să te bucuri şi mai simplu să speri că va fi bună dragostea, decît să-i guşti esenţa. De dragoste ne este frică tocmai pentru că ne cheamă acum şi pentru că în prezentul ei pare a se piti mereu un pericol. O iluzie. Un labirint. Omul se teme de pierderea propriei vieţi prin iubire, fără a şti că prin ea, numai prin ea viaţa izbîndeşte. Puterea iubirii ne face să ne uităm spre ea cu ochii înspăimîntaţi, ca la o cometă venită să zdrobească viaţa pe pămînt. Am ajuns să iubim maşinile şi casele mai mult decît un om, să ni se pară că iubim mintea sau desuurile, picioarele sau sînii unei iubite şi aceasta pentru că ne sperie să recunoaştem că iubirea nu are nici un criteriu de identificare a celui iubit. Nu iubeşti pentru că cineva este mic sau mare, bătrîn sau tînăr, frumos sau bogat. Iubeşti, pur şi simplu. N-are a face asta cu nimic din afară, cu nici un acaret, cu nici o imagine, cu nici un fundament. Faptul că iubim fără fundament sperie atît de tare încît omul fuge. Omul are nevoie de apă, îi este sete, se ofileşte fără dragoste, dar el caută ceva logic aici. Ceva concret, palpabil. Un cont în bancă, o explicaţie, cît de mică. Şi, dacă nu găseşte nici una, îşi pune picioarele în funcţiune şi o ia la sănătoasa. Pentru el este de neînţeles iubirea fără logică.
Şi, în căutarea unei explicaţii, te ofileşti, fiindcă viaţa însăşi n-are nicio explicaţie. Este, pur şi simplu. Sau, viaţa poate are o explicaţie, dar nu una pe care s-o aşezăm între graniţele logicii şi ale raţiunii. Aşa cum logica iubirii nu poate fi surprinsă şi transformată într-o metodă, nici logica existenţei nu se lasă la cheremul interpretării raţionale. Şi, tocmai iubirea, şi tocmai viaţa se sustrag logicii pentru că ele nu sînt un fel de flori de plastic, create de mîna omului. Ele sînt ca florile naturale; pur şi simplu, înfloresc.
Sursa: Editorialul din “Naţional”
loading...
Comenteaza