Mintea creează realitatea

Întrebarea cea mai frecventă a omului care ar vrea să aplice principiul „mintea creează realitatea” este aceasta: „Cum să spun că-mi merge bine dacă-mi merge rău? Cum să spun că mă simt bine cînd mă doare capul? Cum să mint că omul acesta este minunat, cînd el este un ticălos?”. Şi, într-adevăr, pare un non sens.

Pare că eşti în conflict cu realitatea de îndată ce afirmi că lucrurile sînt bune şi ele merg cu susul în jos. Dar aceasta face omul în fiecare zi fără măcar să observe şi fără a calcula consecinţele acestei „minciuni” mentale.

Cine n-a trăit situaţia în care s-a simţit mizerabil la o petrecere, fără ca pretextul exterior să ofere motivaţii pentru aceasta?

Ce facem noi cînd avem o casă, o masă, o pîine, un salariu, un copil şi multe alte lucruri capabile să ne aducă mulţumire mentală?

Păi, ne gîndim că nu avem destul. Este arhicunoscut sindromul femeii: „Nu aduci destui bani acasă” şi, cu timpul, bărbatul se trezeşte că nu mai aduce destui bani de-adevăratelea! Cum de avem atîta libertate de a minţi că ne este rău, că nu avem lucrurile ce ne stau liniştite de jur împrejur, de vreme ce ele sînt reale, dar – de îndată ce vine vorba să vedem măcar puţinul pe care-l avem cînd ne merge prost, mintea nu vrea cu nici un chip să mintă? Nu-i aşa că mintea minte cînd vrem noi, dar se trezeşte dornică de adevăr tocmai cînd avem posibilităţi să ne simţim mai bine?

Mintea nu vrea să mintă că ne este bine, dar minte fără oprire că ne este rău cînd ne este în mod clar bine.

Goana minţii după starea de rău pare un deliciu secret, din care ea se hrăneşte, pentru a-şi crea problemele şi a-şi justifica suferinţa. Mintea se umflă în pene în faţa adevărului negativ, prin care-şi procură suferinţa şi, prin aceasta, îşi autoconfirmă masochismul, dar – în faţa perspectivei de a-şi modifica starea de rău, ea se împiedică de adevăr. Ea vrea să vadă adevărul cînd el arată ca o vulpe stoarsă de blană. Nu-i mintea umană interesantă? Nu caută ea cu lumînarea „acul suferinţei” în carul cu fîn, ca să se înţepe cu el pînă la os? Cam acesta-i obiceiul nostru de zi cu zi şi cam aşa ne perpetuăm suferinţa. Pe măsură ce vedem obiectele negre ale realităţii, ele se ivesc mai mult şi mai mult în calea noastră, doar-doar o zice şi mintea: „Ceva bun trebuie să fie pe aici!”. Iar experienţa arată că pînă la urmă, epuizată de atîtea belele şi complet încurcată în suferinţă, mintea prinde a se gîndi la Dumnezeu, a spera într-o minune, a căuta ceva care s-o scoată din beleaua în care s-a dus singură. Mintea se autojustifică pentru alegerile ei neinspirate şi pentru tendinţa de a aluneca mai mult în capcana negativităţii, creîndu-ne impresia că Dumnezeu ne dă suferinţa. De fapt, o afirmăm singuri şi o facem minţind. De ce n-am minţi atunci că ne simţim bine cînd ne este rău, de ce n-am crede că sîntem bine, deja, să vedem ce se întîmplă? De ce ne inspirăm continuu şi numai cu un aparent discernămînt din scenariile negative pentru a face unele şi mai dezastruoase, şi mai grave? Cu siguranţă, avem posibilităţi pe care nu le folosim. Propria noastră frumuseţe stă ascunsă sub zgura şi ceaţa deasă a obişnuinţei de a ne energiza prin imagini, iluzii şi manifestări ale răului. Şi, atîta vreme cît abia aşteptăm să ne luăm (vampiric) următoarea doză de energie din suferinţa altuia, atîta vreme cît ne înviorează pînă şi propriile alergări pentru rezolvarea problemelor, este de înţeles de ce nu ne place să ne minţim decît în sens negativ. Dacă-i bine, minţim liniştiţi că-i rău. Dacă-i rău, nu mai putem minţi de frică să nu cumva să ne fie bine şi să ni se strice teoria!

Sursa: Editorialul din Naţional