Când devenim utili, strălucim

Era odată un copac care creştea în mijlocul unui câmp. Cam ciudată locaţia lui, ce-i drept… Aşa susţineau în majoritatea lor gâzele, rozătoarele din zonă. Chiar şi vântul şi soarele evitau să-l observe, pentru că aveau lucruri mai importante de făcut, la care trebuiau neapărat să ajungă… deasupra caselor, culturilor…

Aşa că bietul de el, trăia de pe o zi pe alta din mila norilor.

Nici fermierii, nici lucrătorii câmpului nu-l observau…

Şi a mai fost odată un avion, care trecea pe deasupra frunzelor sale şi-l agresa cu picături albe de insecticid. “Să crească rezistent” – spunea avionul. O zi întreagă a plâns copacul prin toate frunzele, bietul de el.

Privea cu disperare, dar nu avea ce face. A chemat fluturii să se aşeze pe florile sale, a rugat albinele să-i culeagă polenul. Dar nimeni nu-l observa. Aşa se întâmplă când eşti smerit, unii te consideră nefolositor…

Până când într-o zi când o furtună supărată a zguduit tot cerul din temelii sş natura din toate colţurile. Ploaia înverşunată a topit verdele sub picăturile sale. A fost doborât la pământ şi apoi înălţat spre cer. Toate frunzele copacului se înălţau şi cădeau sub forţele nimicitoare ale ploii. Gâzele s-au cuibărit pe sub frunzele-streşini. Păsările nu au mai apucat să-i ceară voie copacului, s-au rostogolit pe sub crengi.

Ţăranii de pe câmp s-au adăpostit sub coroană, temându-se şi închinându-se. Dintr-o dată copacul devenise util… A mulţumit pentru aceasta.

Din acea zi verdele său era unul strălucitor, fericit. Oamenii udau rădăcinile pomului şi îi cântau de bucurie. Păsările îi ciripeau de dimineaţă sau de noapte bună.

Din zi în zi, copacul se înălţa tot mai semeţ, ca un munte în inima câmpiei, ca o făclie.