Situatiile critice sunt invatatori puternici

Poate că nu există o lovitură mai puternică pe care i-o dăm singuri iubirii de sine, o toxicitate mai gravă şi mai distrugătoare decît aceea extrasă din momentele noastre de supărare pe oamenii care ne înşală. Pe aceia despre care credem că ne privează de fericire. Că aleg să iubească pe altcineva. Şi aleg să fie fericiţi fără noi.

Cu acelaşi gen de trăire toxică ne distrugem iubirea de sine şi în alte tipuri de relaţii, fie ele de afaceri, de colegialitate “înţepată”, de vecinătate zdruncinată.

Sentimentele şi gîndurile care ne pot încerca în momentele în care ne simţim neiubiţi şi abandonaţi devin otravă interioară, dacă nu înţelegem necesitatea de a le corecta cît mai rapid cu putinţă.

Şi, dacă facem exerciţiul de corijare în vremea tinereţii, viaţa noastră de mai tîrziu poate sta la umbra şi sub semnul dulcelui zvon al bucuriei de a trăi.

Izvorul răutăţii mentale, ascuns în mormane uriaşe de suferinţă, poate fi disipat doar printr-un exerciţiu conştient de “iubire” pentru cel ce ne trădează, ne abandonează, ne înşală ori ne loveşte.

Dar – zicem noi – cum să facem acest incredibil exerciţiu de “iubire” pentru duşmanul nostru, cînd în interior pulsează suferinţa şi dorinţa de răzbunare?

Iubirea pentru cel ce te trădează devine un exerciţiu, poate unul dintre cele mai dificile pe care le poţi face vreodată, dar şi acela care produce reparaţii capitale în întregul destin. Într-un fel sau altul, fiecare om trăieşte “trauma abandonului” în această viaţă; unii îl cunosc în copilărie, prin părinţii care-i abandonează. Alţii prin părinţii care se despart. Şi cei mai mulţi dintre noi o facem prin relaţiile de dragoste cu sexul opus sau prin alte relaţii, de altă natură.

Rolul de abandonat pare un rol principal al fiinţei umane, poate şi pentru că învăţătura extrasă din el ne duce către cunoaşterea iubirii de sine şi a iubirii de altul, a înţelegerii şi a conştienţei.

Exerciţiul păstrării iubirii în situaţii critice este o lecţie fundamentală de viaţă, care trebuie învăţată prin înţelegere.

Dacă am reuşi măcar pentru cîteva momente să vedem cu ochii minţii fericirea celui ce ne trădează, dacă am putea să simţim bucurie pentru fericirea pe care el şi-o alege cu altă persoană sau altfel decît în prezenţa noastră, ceea ce am reuşi să trăim ar fi copleşitor.

Dacă – în loc de obişnuita suferinţă interioară – am alege să gîndim binele celuilalt, aşa cum el alege să-l simtă şi să-l trăiască, întregul nostru corp ar fi inundat de bucurie şi dintr-o dată am înţelege că pierderea fericirii este doar o problemă de credinţă.

Pentru a reuşi aceasta avem nevoie nu doar de un gînd, nu doar de o vagă impresie că am iertat, ci de practica zilnică a exerciţiului de a simţi şi a-i gîndi fericirea celui ce ne-a trădat.

Trebuie să practicăm aceasta cu mintea pînă cînd vom simţi instantaneu că gîndul la omul acela ne dă bucurie şi un profund sentiment de detaşare. Schimbările ce vor urma în viaţa noastră după un asemenea exerciţiu ne vor ajuta să înţelegem cîtă binecuvîntare este în iertare şi cîtă libertate este în viaţă atunci cînd respectăm libertatea altuia de a fi fericit aşa cum alege să o facă.

Situaţiile critice sînt învăţători puternici: ele ne dezvăluie, ne dezgolesc de aparenţe şi de închipuiri şi ne arată, în acelaşi timp, ce mai avem de vindecat, de schimbat, de înţeles despre noi înşine.

Sursa: National