Povestea chibritului şi a lumânării

(sau… a sensului existentei noastre)

A fost odată un chibrit şi o prea delicată lumânare.

Într-o bună zi, bucăţica de lemn se adresă fragilei făpturi din ceară: “A sosit momentul să-mi îndeplinesc sarcina şi să te aprind.”

“Vai, dar nu se poate!” – exclamă lumânarea. “Dacă ard, zilele îmi sunt numărate şi nimeni nu va mai putea admira frumuseţea mea!”

Aparent nemarcat de reacţia acesteia, chibritul o întrebă: “Vrei să rămâi o viaţa întreagă distinsă şi glacială, fără să oferi nimănui strălucirea căldurii tale?”

După o clipă de cugetare, sculpturala creaţie efemeră şuieră înfricoşată: “Focul este dureros şi îmi slăbeşte forţa estetică…”

“Este adevărat”, reacţionă resemnată bucăţica de lemn, “dar, în asta constă sensul existenţei noastre: să oferim lumină, indiferent de preţul sacrificiului indus! Dacă nu te aprind, îmi pierd menirea… de a declanşa scânteia ce aprinde focul liniştii tale!”

Urmă o pauză meditativă şi chibritul continuă: “Nu contează că eu mă sting după ce îmi duc sarcina la bun sfârşit, dar tu eşti o lumânare, predestinată să oferi oamenilor strălucirea şi căldura ta. Toată durerea, tot sacrificiul şi toată puterea ta scursă se schimbă în dăruirea luminii tale… Nu te iroseşti, ci te dăruieşti… Cei ce vor primi mesajul tău vor transmite mai departe această bucurie, această împlinire…”

Fără să stea pe gânduri, lumânarea îşi ridică elegant fitilul şi aproape imploră chibritul să o… aprindă…