Forum Administrator
Joined: 01 Jan 1970
Posts: 76
|
de Peter Bregman
Zăceam în patul meu, citind în siguranță o revistă, când m-a cuprins frica. Durerea a apărut undeva între stomac și piept și radia spre exterior. Precum adrenalina care curge prin trupul nostru după o spaimă, și aceasta era o senzație fizică, dar era mai lentă, mai adâncă, mai vastă și radia spre partea superioară a brațelor și picioarelor. Am simțit căldură. Am început să transpir. Trupul meu s-a simțit slăbit.
Am lăsat revista din mână și am început să mă gândesc la moarte.
Soacra mea, care era cu mult trecută de șaizeci de ani, a decedat nu cu mult timp în urmă, după o lungă bătălie cu cancerul; prima dată a fost diagnosticată pe când avea 40 de ani. Acum câteva săptămâni am fost sunat de o prietenă, de patruzeci și ceva de ani, care într-o dimineață a simțit un nodul la sânul ei, iar după câteva zile i s-a făcut o mastectomie. Săptămâna trecută, la un prânz, un prieten mi-a spus despre partenerul său de afaceri, care întors dintr-o vacață s-a simțit foarte rău; peste o săptămână a murit răpus de un cancer, despre care nu a aflat niciodată. Și asta imediat după ce mi-a spus că socrul său a fost ucis în timp ce trecea strada.
Citeam acum un articol al lui Atul Gawande, despre regândirea pregatirii de dinaintea morții. Gawande e pătrunzător în explorarea a ceea ce ar trebui să facă medicii când nu pot să-ți salveze viața. Articolul său începea astfel: "Sara Thomas Monopoli era însărcinată cu primul ei copil când medicii au descoperit că urma să moară."
Mulțumesc lui Dumnezeu, după cunoștințele mele, sunt sănătos. Dar undeva pe la mijlocul articolului, ceva m-a lovit brusc - nu doar intelectual, ci și psihic și emoțional: voi muri.
În fiecare an, Institutul de Statistică al SUA, desfășoară Studiul privind modul de petrecere a timpului, rugând mii de americani să-și documenteze fiecare minut al zilei. (The New York Times a creat un grafic interactiv fascinant utilizând materialul brut din chestionare.)
Potrivit acelui studiu, cei mai mulți dintre noi petrecem 20 de ore din fiecare zi: dormind (8.68 de ore pe zi), muncind (7.78 ore pe zi) și uitându-ne la televizor (timp de 3.45 ore pe zi). Șocant nu-i așa? Cine doarme atât?
E greu să privești acele date și să nu încerci să-ți imaginezi cam unde te-ai afla. Te uiți mai mult sau mai puțin la televizor? Muncești mai mult sau mai puțin? Este util și interesant să examinăm cum ne petrecem fiecare moment al zilei, pentru a știi la ce am dedicat înțelepciunea, acțiunile și energia vieții noastre.
Și din nou, acolo unde ne petrecem timpul și facând ce anume, ne spune foarte multe. Iar mult mai important, și complet subiectiv, este ce înseamnă pentru noi acele activități.
Recent, am dat peste un articol scurt intitulat Cele mai importante cinci regrete de dinaintea morții, al lui Bronnie Ware, care a petrecut mulți ani îngrijind oameni care se întorceau acasă pentru a muri. Astfel, regretul cel mai comun tuturor a fost: "Îmi doresc să fi avut curajul să trăiesc o viață sinceră, și nu așa cum se așteptau alții de la mine." Cel de-al doilea regret? "Îmi doresc să nu fi muncit atât de mult."
Exista două moduri de abordare a acestor regrete. Primul: muncește mai puțin și petrece-ți timpul ducând o viață sinceră ție - orice ar însemna asta. Sau, cel de-al doilea: muncește din greu - chiar si mai mult - în cazul lucrurilor cu adevărat importante și semnificative pentru tine.
Dacă punem laolaltă aceste două regrete, ne dăm seama, că de fapt oamenii nu regretă că au lucrat prea mult, ci regretă că au lucrat prea mult în cazuri nesemnificative pentru ei.
Dacă munca noastră contează pentru noi, dacă ceea ce trăim reprezintă o viață sinceră pentru noi, vom muri fără ca să ne bântuie cele mai cumplite regrete de dinaintea morții. Vom fi trăit o viață mult mai completă.
Asta nu înseamnă că ar trebui să-ți vinzi toate bunurile și să-i hrănești pe cei mulți dintr-o țară săracă. De fapt, dacă aceasta este adevărata ta viață, fă-o. Important este că viața ta trebuie să fie în concordanță cu ceea ce este important pentru tine, nu cu ceea ce așteaptă ceilalți de la tine.
Așadar, întrebarea este, CE ANUME CONTEAZĂ PENTRU TINE?
Aceasta este o întrebare extrem de importantă, ce merită explorată de fiecare dintre noi, iar dacă ești manager, merită analizată alături de angajații tăi. Ce anume contează pentru ei? Nu la nivel de colectiv, ci separat, pentru fiecare dintre ei. Desigur, un salariu echitabil, destule zile de concediu și respectul tău sunt importante pentru ei. Dar asta știai deja. Încearcă să sapi mai adânc.
În primul rând, întreabă-i ce înseamnă munca pentru ei. Care parte din munca lor de zi cu zi contează pentru ei? De ce o fac? Care parte din acestă muncă le aduce mândrie? Ce impact simt că au asupra oamenilor, ideilor sau lucrurilor care sunt importante pentru ei?
Apoi, întreabă-i despre ce este neutru pentru ei. De care aspecte din munca lor le pasă mai puțin? Ce nu contează pentru ei? Ce nu este important?
În cele din urmă, întreabă-i despre ceea ce îi înstrăinează. Ce anume din munca lor este în contradicție cu ceea ce contează pentru ei? Ce anume îi face să se simtă prost sau nu este adevărat pentru ei? Ce anume li se pare chiar ușor jenant?
Iar apoi, încet, încet, ajută-i să schimbe cum anume își petrec timpul, astfel încât să înceapă să meargă în direcția care contează pentru ei. Nu vei fi capabil să schimbi unele lucruri - poate că lucrează pentru compania greșită. Dar nu-ți fie teamă să pui întrebări. Angajații, per ansamblu, vor fi mult mai dedicați dacă fac ceea ce contează pentru ei.
Poate oare toată lumea să lucreze doar ceea ce contează pentru fiecare? Cel mai probabil că nu. Dar îmi amintesc de o administratoare de noapte a unei clădiri, care vorbea cu o mare mândrie de exemplu despre cât de bine a curățat clădirea, cât de minunat arăta biroul după ce a terminat, și cât de importantă s-a simțit pentru oamenii care lucrau acolo în timpul zilei. Deci, poate că se poate.
Nu există nicio măsură obiectivă - și cu siguranță, nu banii ar fi aceasta - pentru a determina valoarea unui anumit tip de muncă pe care cineva o face. Tot ceea ce e important este ca tu să faci ceea ce contează pentru tine.
Când m-am trezit la șase dimineața, m-am uitat peste noptiera mea, unde am văzut articolul lui Gawande deschis la fotografia unui scaun cu rotile gol, de care era legat un... balon al unui copil, cu mesajul "la mulți ani", și încă o dată, m-a invadat frica, spaima și o tristețe care se răspândea de la piept spre tot restul corpului meu.
Așa că am respirat adanc, m-am ridicat, am făcut un duș și m-am așezat să scriu această postare pe blogul meu. Pentru că această activitate pentru mine, contează.
(Sursa: http://blogs.hbr.org/bregman/2010/07/dont-regret-working-too-hard.html)
Don't Regret Working Too Hard
by Peter Bregman
I was lying in bed, safely reading a magazine, when the fear arose. It started somewhere between my stomach and my chest, and it radiated outward. Like adrenaline coursing through my body after a sudden fright, it was a physical sensation, but it felt slower, deeper, wider, as it radiated to the tops of my arms and legs. It felt hot. I started to sweat. My body felt weak.
I put down the magazine and thought about death.
My mother-in-law, who was in her late sixties, died not long ago after a long battle with cancer; she was first diagnosed in her forties. A few weeks ago I received a call from a friend in her forties, who one morning found a lump in her breast and a few days later had a mastectomy. At lunch last week, a friend told me his business partner came home from vacation feeling a little under the weather; within a week he was dead from an aggressive cancer he never knew he had. That was right after he told me that his father-in-law was recently killed crossing the street.
And now I was reading an article by Atul Gawande about rethinking end of life treatment. Gawande is not just insightful as he explores what doctors should do when they can't save your life; he's also vivid. The first line of his article reads: "Sara Thomas Monopoli was pregnant with her first child when her doctors learned that she was going to die."
I am, as far as I know, thank God, healthy. But somewhere in the middle of that article it suddenly hit me... not just intellectually, but physically and emotionally: I am going to die.
Each year, the U.S. Bureau of Labor Statistics conducts an American Time Use Survey asking thousands of Americans to document how they spend every minute of every day. (The New York Times created a fascinating interactive graphic using the survey as raw material.)
According to the data, most of us spend 20 hours of each day sleeping (8.68 hours/day), working (7.78 hours/day), and watching television (3.45 hours/day). I know: shocking, right? Who sleeps that much?
It's hard to look at the data and not think about where you fit in. Do you watch more or less television? Do you work longer or shorter hours? It's a useful and interesting exercise to examine how we spend each minute of the day. To know where we're devoting our wisdom, our action, our life's energy.
And yet, where we spend our time only tells us so much. More important, and completely subjective, is what those activities mean to us.
I recently happened upon a short article, Top Five Regrets of the Dying, by Bronnie Ware, who spent many years nursing people who had gone home to die. Their most common regret? "I wish I'd had the courage to live a life true to myself, not the life others expected of me." Their second most common regret? "I wish I didn't work so hard."
There are two ways to address these regrets. One, work less hard and spend your time living a life true to yourself, whatever that means. Or two, work just as hard - harder even - on things you consider to be important and meaningful.
If you put those two regrets together, you realize that what people really regret isn't simply working so hard, it's working so hard on things that don't matter to them. If our work matters to us, if it represents a life true to us, then we will die without the main regrets that haunt the dying. We will have lived more fully.
That doesn't mean you should sell all your belongings and feed the poor in a foreign country. Well, if that's true to you, go ahead. But the whole point is that your life needs to be true to you, not what others expect of you.
So the question is, what matters to you?
That's a critically important question to explore. With yourself and, if you're a manager, with your employees. What matters to them? Not as a collective, but to each one of them. Of course having a fair salary, enough vacation days, and your respect matters to them. But you know that already. Go deeper.
First, ask about what's working. What about their daily work matters to them? Why are they doing it? What part of it is a source of pride? What impact do they feel they're having on people, ideas, or things that are important to them?
Next, ask about what's neutral. What are they working on that they couldn't care less about? What doesn't matter to them? What's not important?
Finally, ask about what alienates them. What about their work contradicts what matters to them? What makes them feel bad or untrue to themselves? What are they even slightly embarrassed about?
And then, slowly, over time, help them shift where they're spending their time, so the scale begins to tip in the direction of what matters to them. Some things you won't be able to change - maybe they're working for the wrong company. But don't be afraid to ask the questions. Your workforce, on the whole, will be tremendously more dedicated if they're working on things that matter to them.
Can everyone spend their time working on things that matter to them? Maybe not. But I remember listening to a nighttime janitor as she spoke with such deep pride about how well she cleaned, how wonderful the office looked after she finished, and how important she felt it was to the people who worked there during the day. So, maybe yes.
There is no objective measure - certainly not money - that determines the value of a particular kind of work to the person who does it. All that matters is that you do work that matters to you.
When I woke up at six in the morning, I looked over at my bedside table where Gawande's article lay open to the photo of an empty wheelchair with a baby's happy birthday balloon tied to it, and once again, I felt that rush of fear and dread and sadness spread from the center of my chest to the rest of my body.
So I took a deep breath, got up, took a shower, and sat down to write this blog post. This writing, to me, matters. |
_________________
Your Memories Forum administrator
E-mail: contact@yourmemories.ro |
|
