Faceţi-o acum

Dacă am descoperi că ne-au mai rămas doar cinci minute să spunem tot ceea ce am dori să spunem, toate telefoanele ar fi ocupate de persoanele care le sună pe celelalte să le spună că le iubesc (Christopher Morley).

Intr-un curs pe care îl ţin unor persoane adulte, de curând am făcut „ceva de neiertat”. Le-am dat temă studenţilor! Tema era „să se apropie pe parcursul săptămânii viitoare de cineva pe care îl iubesc şi să-i spună că îl iubesc. Trebuie să fie cineva căruia nu i-au mai zis niciodată acest lucru sau, cel puţin, cineva căruia nu i-au mai spus-o de mult timp”.

Nu pare o temă atât de grea până nu ne oprim să analizăm, pentru că majoritatea bărbaţilor din grupă au peste 35 de ani şi au fost crescuţi în generaţia care a fost învăţată că a-ţi exprima sentimentele nu este un lucru pentru cei „macho”. Nu se obişnuia să-ţi arăţi sentimentele sau să plângi (sub nici o formă!). Prin urmare, a fost o temă foarte dificilă pentru unii.

La începutul orei următoare, am întrebat dacă cineva doreşte să ne povestească ce s-a întâmplat când a spus acelei persoane că o iubeşte. Eram aproape sigur că una dintre femei avea să se ofere să spună, cum se întâmplă aproape mereu, dar în acea seară un bărbat a ridicat mâna. Părea destul de emoţionat şi chiar impresionat. Când s-a ridicat în picioare (avea 1,88 m înălţime) a început să spună: „Dennis, săptămâna trecută m-am supărat foarte rău pe tine când ne-ai dat tema asta. Nu simţeam că am cui să-i spun lucrul ăsta; în plus, cine erai tu să-mi sugerezi să fac ceva atât de personal? Totuşi, când conduceam spre casă, conştiinţa a început să-mi vorbească. Mi-a spus că ştiu cu exactitate cui trebuia să-i spun „Te iubesc”. Acum cinci ani m-am certat foarte rău cu tatăl meu şi de atunci nu ne-am împăcat. Am evitat să ne vedem, cu excepţia cazurilor absolut necesare, ca de Crăciun sau cu alte ocazii de întâlniri familiale. Chiar şi atunci abia dacă ne vorbeam. Prin urmare, marţea trecută, când am ajuns acasă, m-am convins singur că am să-i spun tatălui meu că îl iubesc.

Este ciudat, dar simplul fapt că am luat acea decizie parcă mi-a luat o greutate de pe suflet. Când am ajuns acasă m-am grăbit să-i spun soţiei ce aveam de gând să fac. Adormise deja, dar am trezit-o. Când i-am spus, nu numai că s-a ridicat, dar a facut-o în grabă, m-a îmbrăţişat şi, pentru prima oară în viaţa noastră matrimonială, m-a văzut plângând. Am stat până târziu, spre miezul nopţii discutând la o cafea. A fost extraordinar! Dimineaţa m-am trezit devreme şi bucuros. Eram atât de entuziasmat încât abia dacă am putut dormi. Am ajuns devreme la serviciu şi în două ore am reuşit să fac mai multe decât într-o zi întreagă de lucru.

La ora 9.00., l-am sunat pe tata să văd daca puteam să-l vizitez după serviciu. Când mi-a răspuns la telefon mi-a zis doar atât: «Tată, pot să trec pe la tine în seara asta după ce ies de la serviciu? Am ceva să-ţi spun…” Tatăl meu a răspuns prost dispus: „Pentru ce?” L-am asigurat că nu va dura mult şi, până la urmă, a acceptat. La ora 5.30 pm, eram acasă la ai mei şi sunam la uşă, rugându-mă ca tata să deschidă uşa. Mi-era teamă că dacă deschidea mama, aş fi pierdut din curai şi i-aş fi zis ei în loc să-i zic lui. Am avut noroc şi a deschis tata. Nu am stat pe gânduri. Am făcut un pas şi i-am zis: „Tată, am venit doar ca să-ţi spun că te iubesc”. Dintr-o dată, s-a schimbat. Sub ochii mei, faţa lui s-a tăcut mai blândă, parcă i-au dispărut şi ridurile şi a început să plângă. A întins mâinile, m-a îmbrăţişat şi mi-a zis: „Şi cu te iubesc, fiule, dar niciodată nu am putut să ţi-o spun”.

Era un moment atât de frumos, încât nu voiam să mai plec. Mama s-a apropiat cu lacrimi în ochi. Doar am dat din mână s-o salut şi am sărutat-o. Eu şi tata am mai rămas puţin îmbrăţişaţi, pe urmă am plecat. De multă vreme nu mă mai simţisem atât de bine. Totuşi, nu acest lucru vreau să-l subliniez. La două zile după vizita mea, tata, care avea probleme cu inima, dar nu-mi spusese despre asta, a suferit un atac şi a ajuns la spital în stare de inconştienţă. Nu ştiu dacă se va reface. Deci, mesajul meu pentru voi toţi este: Nu amânaţi să faceţi ceea ce ştiţi că trebuie făcut. Ce s-ar fi întâmplat dacă aş mai fi aşteptat până să-i zic asta tatălui meu? Poate că nu mai aveam ocazia! Lăsaţi-vă timp pentru a face ceea ce trebuie făcut şi faceţi-o acum!”

Sursa: Vitamine zilnice pentru suflete, vol 2, Humberto A. Agudelo C.