Povestea fetiţei căreia i se spunea mereu „fata mea cea mare”
A fost odată o fetiţă care crescuse prea repede. Nu doar în ceea ce priveşte corpul ei, picioarele, braţele, ci în toate celelalte aspecte.
Când avea opt ani, i se spunea să fie politicoasă, atentă, rezonabilă.
– Să nu se plângă, să nu se enerveze, să nu fie capricioasă, să nu ceară prea multe.
Ce mai, să fie mare!
Să nu credeţi că părinţii ei erau nişte călăi.
Nu, ci pur şi simplu îi spuneau:
– Fă-ne şi nouă pe plac. Doar atât, nu îţi cerem nimic altceva decât să fii amabilă, să fii ascultătoare… nu e deloc greu!
Iar cum acea fetiţă nu îndrăznise niciodată să ceară ceva, nu era niciodată dezamăgită. Nu ştia dacă era fericită sau nu. Nu avea propriile sale dorinţe. Nu avea aşteptări. Ceilalţi aveau aşteptări în ceea ce o privea pe ea. Şi plăcerea ei era să le facă pe plac celorlalţi!
Cel puţin aşa îşi imagina ea. Totuşi ceva ar fi trebuit să îi atragă atenţia, deoarece ceilalţi nu îşi mărturiseau prea mult plăcerea pe care o aveau ca ea să fie “aşa cum trebuie”. Pentru ei era un lucru firesc.
Pentru a fi foarte corecţi, vreau să spun că uneori, înainte de a adormi, când îşi sugea degetul mare, cu cearşaful tras până la năsuc, cu ochii deschişi în întuneric, o năpădea un sentiment de nedreptate. Dar doar trecea pe lângă ea…!
Işi imagina uneori că există o ţară în care fetiţele pot fi fetiţe pentru mult timp, foarte mult timp. O ţară în care părinţii ascultau dorinţele copiilor, chiar dacă nu le îndeplineau întotdeauna. O ţară în care copiii se puteau juca de-a oamenii mari, dar doar să se joace de-a oamenii mari!
In unele seri îşi imagina că pleca în acele ţări, cu un rucsac mare pe care îl umplea cu vise, cu jocuri, cu râsete şi lacrimi.
Probabil că aţi ghicit, fetiţa aceea nu plângea deloc pentru că “trebuia să fie mare”.
Continuarea poveştii este surprinzătoare.
A trebuit ca acea fetiţă să aştepte să ajungă la vârsta de patruzeci de ani. M-aţi înţeles bine, patruzeci de ani, pentru a îndrăzni să fie mică, pentru a îndrăzni să aibă dorinţe imposibile, pentru a îndrăzni să plângă şi să râdă. Pentru a îndrăzni să danseze şi chiar să facă prostii.
Pe vremea aceea avea deja şi ea copii, iar într-o zi propria ei fiică o întrebă:
– E adevărat, mamă, că tu nu ai putut fi mică atunci când erai copil?
– Este adevărat, am trăit ca şi cum nu aveam niciodată nici timp, nici idei, nici posibilitatea de a fi mică. Da, îi spuse ea, foarte devreme am devenit mare. De abia astăzi înţeleg acest lucru.
Totul s-a întâmplat ca şi cum propriii mei părinţi nu avuseseră timp să crească, când erau copii, iar eu trebuia să fiu mare în locul lor…
Uneori se întâmplă ca fostele fetiţe să aştepte mult, foarte mult timp pentru a îndrăzni să fie în sfârşit copii…
Sursa: Jacques Salome, Poveşti pentru a vindeca, Poveşti pentru a creşte
loading...
Comenteaza
