Parabolele lui Iisus: Creativitatea şi riscul asumat ca forme ale receptivităţii

December 21st, 2012

Parabolele lui IisusTalanţii

Matei 25, 14-30: Aceasta este asemenea unui om care, plecând departe, şi-a chemat slugile şi le-a încredinţat avuţia sa: unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, altuia unul, fiecăruia după puterea lui, şi a plecat. Indată plecând cel ce primise cinci talanţi, a lucrat cu ei şi a câştigat alţi cinci talanţi. De ase­menea, şi cel cu doi a câştigat încă doi. Iar cel care primise un talant s-a dus, a săpat în pământ şi a ascuns argintul stăpâ­nului său. Şi după multă vreme a venit şi stăpânul acelor slugi şi s-a socotit cu ele. Şi apropiindu-se cel care primise cinci talanţi, a adus alţi cinci talanţi, zicând: Doamne, cinci talanţi mi-ai dat; iată alţi cinci talanţi am câştigat cu ei.

Zisu-i-a stăpânul: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău. Apropiindu-se şi cel care primise doi talanţi, a zis: Doamne, doi talanţi mi-ai dat; iată alţi doi talanţi am câştigat cu ei. Zisu-i-a stăpânul: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău. Apropiindu-se apoi şi cel care primise un talant, a zis: Doamne, te-am ştiut că eşti om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai răspândit şi, temându-mă, m-am dus de am ascuns talantul tău în pământ; iată, ai ce este al tău. Şi răspunzând stăpânul său, i-a zis: Slugă vicleană şi leneşă, ştiai că secer unde n-am semănat şi adun de unde n-am răspân­dit? Se cuvenea deci să dai argintul meu la zarafi şi eu, venind, aş fi luat ceea ce este al meu cu dobândă. Aşadar, luaţi de la el talantul şi daţi-l celui care are zece talanţi. Că tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce nu are se va lua şi ceea ce i se pare că are. Iar pe sluga cea netrebnică aruncaţi-o întru întune­ricul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi serâşnirea dinţilor.

Parabola aceasta ne aduce în atenţie încă un chip al re­ceptivităţii ofensive. Nu e suficient să primeşti, dacă prin „a primi” înţelegi strict „a încasa”, a păstra timorat, neproductiv, ceea ce ţi se încredinţează. A-ţi valorifica „talantul” înseamnă a-l pune la lucru, a-l administra astfel încât să rodească, a-l potenţa şi a-l multiplica. Mesajul hristic trebuie ascultat, dar asta e altceva decât să te complaci în rolul de „depo­zitar” cuminte al literei lui. Ascultarea vie, eficientă, dublează gestul absorbţiei prin reactivitate. Ingânarea mecanică, tezau­rizarea pioasă, fară participare, fară dezbatere şi îmbogăţire interioară, nu e un act de credinţă, ci unul de înregimentare anonimă. Sluga sterilă, cea condamnată de stăpân la „întu­nericul cel mai din afară” e caracterizată, în text, prin trei adjective semnificative: poneros (rău, tradus în versiunea românească prin „viclean”), okneros (pasiv, inactiv, inert, re­produs în româna prin “leneş” si achreion (bun de nimic, ne-trebnic). Aşadar, supunerea inertă, conformitatea nereflectată, netrebnicia, apatia, lentoarea existenţială sunt tot atâtea maladii ale receptivităţii.

In aparenţă, „darurile” cu care suntem „însemnaţi” sunt diferite: cinci talanţi, doi talanţi, unul singur. In realitate, ni se încredinţează atât cât „reţeta” noastră spirituală poate duce. Şi atât cât e nevoie în economia globală a comunităţii şi a lumii. Se dă „fiecăruia după puterea (dynamis) lui” (cf. şi I Petru 4, I0: „Fiecare după darul pe care l-a primit” şi I Corinteni 12, 4: „Sunt felurimi de daruri duhovniceşti, dar e acelaşi Duh”). Nu atât despre cantitatea darurilor încre­dinţate e vorba[1], cât despre calităţile lor specifice. Fiecare dispune de o înzestrare distinctă, de un „talent”[2] particular (cf. Romani 12,6-8, şi I Corinteni 12,7-II), pe care nu le poate delega altora. Fructificarea a ceea ce ai primit îţi revine în întregime. Eşti solicitat să fii un bun administrator al „haru­lui celui de multe feluri al lui Dumnezeu” (I Petru 4, I0). De altfel şi recompensa, indiferent de greutatea darului (ducând la performanţe fatalmente inegale), e aceeaşi: stăpânul mulţu­meşte primelor două slugi cu exact aceleaşi cuvinte.

Virtuţile pentru care slugile „bune şi credincioase” sunt tratate cu mărinimie sunt creativitatea şi curajul de a risca. Creativitatea presupune capacitatea de a transforma simpla achiziţie în câştig. Recepţia se întregeşte, devine funcţională, prin ceea ce poţi adăuga valorii ei, adică prin dimensiunea ei roditoare (cf, între altele, Matei 21, 43). E una din pro­vocările decisive ale vieţii spirituale. Dogma nu ţi se dă ca o doctrină oarecare, ca un bloc îngheţat de sentinţe defi­nitive, care trebuie „executate” somnambulic. E nevoie de trezie, de „lucrare” intimă, de libertatea şi forţa de a digeri adevărul revelat în aşa fel încât el să te locuiască în chip fertil, să te transforme, să se resoarbă în chimia unică a per­soanei tale. Evident, „a lucra” îndrăzneţ cu mesajul hristic e o întreprindere riscantă. Poţi deraia, poţi inventa „pogorăminte” acomodante, poţi sfârşi prin a impune, în mod interesat, adevărului limitele propriei tale inaptitudini sau fantezii. Dar, după învăţătura parabolei, riscul e, chiar şi i aceste în condiţii, preferabil conservării hapsâne. Nu ni spune cum ar fi reacţionat stăpânul dacă cele două slugi cu aptitudini lucrative ar fi pierdut totul, în încercarea lor de a înmulţi talanţii căpătaţi. Ni se spune doar că riscul e mai rentabil decât imobilitatea temătoare a slugii „păstrătoare”. Păstrătoare, strict păstrătoare, e litera. Duhul e un agent multiplicator, o avere pusă în act, un potenţial de îmbogăţire practic nelimitat.”

 Sursa: Cartea: „Parabolele lui Iisus. Adevarul ca poveste”, autor: Andrei Plesu

 

[1]  Specialiştii au calculat valoarea relativă a sumelor încredinţate, după criteriile secolului I d. Hr.: 1 talant ar fi echivalat cu salariul pe 20 de ani al unui lucrător obişnuit. Aşadar, 5 talanţi ar fi însemnat salariul pe 100 de ani al aceluiaşi lucrător. E vorba, deci, de sume uriaşe. Cf. Arnold Hultgren, op. cit., pp. 274-275.

[2]   Cuvântul „talent” aşa cum îl înţelegem astăzi îşi are, se pare, obârşia în această parabolă, chiar dacă a intrat în uzul modern al lim­bilor europene abia în secolul XV. Cf. K. Snodgrass, op. cit., p. 528.

GD Star Rating
loading...

Comenteaza

Nume (obligatoriu)

Email (obligatoriu)

Website


This blog is kept spam free by WP-SpamFree.