Omul care merge ca şi cum ar fi fericit

Un om trist merge într-un fel, acelaşi om fericit merge altfel decât atunci când e trist. Un om fericit pare că zboară când merge, îşi ţine capul sus, privirea îi străluceşte, faţa lui pare destinsă, veselă, plină de viaţă. Omul fericit merge drept, merge frumos , poţi să-ţi dai seama că-i fericit chiar şi privindu-l din spate! Fericirea schimbă ceva în mişcările trupului, dar şi furia, şi tristeţea, şi suferinţa, şi povara fac acelaşi lucru.

Ceea ce se întâmplă în mintea unui om se întâmplă şi-n trup, e un fenomen instantaneu. Dacă punem un om fericit sau unul nefericit să deseneze, el va desena fericirea sau nefericirea, după caz. Orice ar desena, fie un om, un pom, o fereastră, o casă, inconştient el îşi va pune starea interioară în desen. Am observat că mulţi oameni au obiceiul să deseneze atunci când conversezi cu ei; dacă omul ţine în mână un pix şi o hârtie, cu siguranţă va desena ceva, o va face inconştient, dar ceea ce desenează poate conţine informaţii fantastice despre preocupările emoţionale, mentale, despre problemele care-l frământă atunci.

Mintea ni se dezvăluie prin tot ce facem, dar noi credem că ea-i un mare, mare mister. Ea ni se arată prin fiecare postură corporală, prin fiecare reacţie, prin felul în care ne hrănim, prin felul în care mergem, desenăm sau dormim, prin felul în care scriem. Scrisul de mână se modifică fantastic sub presiunea emoţiilor şi a gândurilor din fiecare moment. Dacă veţi privi un album de fotografii (este ceva ce am făcut şi eu recent), veţi observa că în fiecare poză avem feţe puţin diferite, deşi pare că suntem unul şi acelaşi. Fiecare fotografie pare să poarte, însă, amprenta unei stări de moment, a unui gând, a unei situaţii lăuntrice, iar asta ne face să părem atât de diferiţi în unul singur.

Până şi un album foto dezvăluie natura schimbătoare a minţii noastre, dar – graţie acestei determinări, a comunicării dintre minte şi trup, dintre minte şi atitudini sau comportamente – avem la îndemână un instrument de transformare rapidă a minţii, de schimbare conştientă a atitudinilor interioare care ne fac rău. Mintea ne schimbă gesturile, comportamentele, feţele, privirile, desenele, obiceiurile, dar fenomenul se petrece şi invers. Dacă suntem deprimaţi, ar fi suficient mai întâi să ridicăm capul, să privim înainte, să îndreptăm spatele pentru a-i transmite minţii o atitudine diferită. Un gând de încredere şi de speranţă apare chiar şi printr-un simplu gest de modificare corporală. Un mers rigid cere mai multă flexibilitate mentală; să iniţiezi flexibilitatea e îndeajuns să mergi ceva mai relaxat.

Când mintea crede că duce o povară în spate, se poate să mergem cocoşaţi. Spatele drept îi transmite minţii că putem face faţă situaţiei, iar mintea şi emoţiile urmează această postură nouă, ba găseşte chiar şi soluţii de ”azvârlire a cocoaşei”. Neliniştea şi agitaţia mentală se pot împrăştia de îndată ce facem efortul conştient de a scrie caligrafic, frumos. Stările de rău ale oamenilor nu au întotdeauna cauze măreţe, ci mai degrabă obiceiuri, care deprimă mintea, o înfurie sau o neliniştesc. Un fericit nu poate merge ca un ”nefericit”, nici invers, dar – dacă omul se simte nefericit, poate merge ca şi cum ar fi fericit, iar asta-i o schimbare suficientă pentru ca starea minţii lui să se schimbe în bine şi invers, se poate gândi la câteva lucruri plăcute pentru ca mersul să-i devină ceva mai sprinten.

Autor: MARIA TIMUC, in editorialul din National din 17 mai 2012