Povestea binelui şi a răului

În urmă cu mulţi, mulţi ani trăia un rege. Acesta îşi petrecea vreme îndelungată meditând intens asupra problemelor existenţiale. Cu deosebire, se apleca cu devoţiune spre dihotomia Binelui şi Răului.

Drept urmare, într-o bună zi, îşi chemă sfetnicul, ordonându-i să aduca organele pe care el le considera cele mai valoroase, cele mai frumoase şi cele mai benefice.

Zis şi făcut.

Slujnicul apăru în faţa stăpânului cu inima şi limba unui animal mort.

Aristocratul aruncă o privire prelungă asupra celor aduse şi se spăşi încercând să descopere sensul simbolic al inimii, respectiv al limbii.

Trecu ceva vreme şi regele chemă din nou confesorul său, spunându-i să aducă, de această dată, organele pe care le apreciază drept cele mai urâte, cele mai lipsite de valoare şi cele mai malefice.

În mod paradoxal, servitorul se afişă în faţa regelui tot cu aceleaşi organe: o inimă şi o limbă a unui alt patruped decedat.

Aparent stupefiat, nobilul îşi întrebă curios confesorul: “Cum este posibil să îmi aduci o inimă şi o limbă drept atât cele mai minunate, cât şi cele mai rele organe?”

Plecându-şi ochii, sfetnicul îndrâzni să-şi lumineze stăpânul: “Atunci când sentimentele şi gândurile unei fiinţe umane pornesc dintr-o inimă deschisă şi curată, îmbrăcând haina unor cuvinte sincere şi adevărate, atât cordul, cât şi limba, sunt cele mai minunate lucruri existente pe faţa pământului.

Dar, dacă inima se închistează şi se închide în propria-i criptă, dacă îşi anihilează orice dorinţă spre bine iar limba emană doar cuvinte false, ireale şi ipocrite, aceste organe reprezintă o pedeapsă binemeritată pentru purtătorul acestora.

Cine însămânţează ura şi duplicitatea în lume, va culege roadele propriilor sale răutăţi, norocul şi fericirea ocolând viaţa unor asemenea oameni…”

După “Împăratul gol”/Psihoterapie pozitivă, Nossrat Peseschkian