Cea mai frumoasă inimă

Într-o bună zi, un tânăr chemă tot satul să facă un important anunţ: el are cea mai frumoasă inimă din lume. Curioşi, sătenii au dat năvală şi au admirat cu toţii inima perfectă a junelui. Organul era neted, nu avea nici o cută, nici cea mai mică sfredelitură. Da, au confirmat în masă: era cea mai frumoasă inimă vazută vreodată. Posesorul acesteia nu-şi mai încăpea în pene de mândrie şi continuă să se laude cu a sa inimă fără de cusur.

Brusc, din mulţime ieşi un om în vârstă, zicând: „Nici poveste! Inima ta nu este nici pe departe aşa de frumoasă ca a mea.” Contrariaţi, atât tânărul, cât şi sătenii au dat năvală să arunce un ochi pe cordul celui în vârstă. Deşi bătea puternic, inima era plină de răni cicatrizate. Lipseau bucăţi din ea, altele erau lipite în mod inestetic, dând un relief plin de scrijelituri şi imperfecţiuni. De altfel, se vedeau multe excavaţii, din care lipseau bucăţi întregi din acel organ. Uimiţi, oamenii continuau să privească inima sfredelită şi se întrebau cum de poate afirma bătrânul că a sa inimă ar fi mai frumoasă decât a junelui?

Tânărul se apropie de omul în vârstă, aruncă o ultimă privire asupra inimii chinuite şi, pufnind în râs, zise: „Cred că glumeşti! Compară cele două organe: al meu este perfect, iar al tău plin de răni şi caverne!” „Da!”, reacţionă bătrânul, „inima ta arată fără de cusur, dar nu mi-aş schimba-o niciodată cu a mea. Ştii, fiecare cicatrice îmi aminteşte de către un om căruia i-am oferit dragostea mea. Am luat o bucăţică din inima mea şi i-am dăruit-o. Cel mai adesea, la rândul său, omul mi-a făcut şi el cadou o parte din inima sa, umplând locul lipsă din cordul meu. Dar, pentru că bucăţile de dragoste oferite nu erau mereu identice cu partea-mi din inimă cedată, există aceste denivelări pe suprafaţa inimii mele. Însă, respect cu sfinţenie aceste cicatrici, căci îmi aduc aminte de sentimentele împărtăşite cu acea persoană.”

„Desigur”, continuă înţeleptul moşneag, „au existat şi situaţii când eu ofeream parte din inima mea, însă oamenii uitau să-mi acorde şi ei acelaşi lucru. De aici multele goluri… A oferi dragostea ta impune mereu un anumit grad de risc! Aceste caverne sunt dureroase, însă rămân deschise amintindu-mi de sentimentele dăruite acelor oameni şi-mi nutresc speranţa că, într-o bună zi, îşi vor aminti de mine şi-mi vor umple golul lăsat liber cu o părticică din inima lor. Realizezi acum în constă frumuseţea inimii mele?”, finaliză bătrânul explicaţia sa.

Impresionat profund, tânărul zăcea mut, nestăpânindu-şi lacrimile ce i se prelingeau în şiroaie… Fără să scoată un cuvânt, se apropie de omul în vârstă şi smulsese o bucăţică din inima sa fără de cusur. Apoi, cu mâinile tremurânde, i-o oferi bătrânului. Sfătosul o luă cu grijă şi îi găsi culcuş în una din golurile existente pe suprafata organului său. La rândul său, moşneagul rupse o bucată din inima sa şi o aşeză în locul lipsă al proaspetei răni din cordul tânărului. Nu acoperea, desigur, cavitatea integral, pe de lături rămânând atârnând mici colţuri zvâcninde. Admirativ, băiatul îşi privi inima şi, deşi nu mai avea forma perfectă iniţială, i se păru infinit mai frumoasă… Conţinea parte integrantă din dragostea primită de la un alt om…