Forum Administrator
Joined: 01 Jan 1970
Posts: 76
|
Alina:
"Uite ce editorial despre drama Soporan a scris Dancu... o invitatie sa ne "prabusim" in noi, dar numai in aceste situatii... mie mi se pare genial gandul lui."
Doua mii de lumini
Vasile Dancu
Uneori politica imi pare a fi un univers al ticalosilor. Sunt zile in care visez sa plec fara sa ma intorc vreodata, asa cum am intrat, fara veste si fara nici un gand de a ramane. Am luat de cateva ori hotararea sa-mi sterg memoria cu 1500 de numere de telefon si sa selectionez din ele doar cate se pot numara pe degetele de la o mana. De cate ori visez sa plec din aceasta cloaca imi revine in minte si in fiinta dorul de a pleca din unitatea militara, cu valiza de lemn in mana, pana la Gara de Nord, ratacind aiurea pe strazi pana voi gasi trenul Bucuresti -Sighetu Marmatiei care sa ma duca pana acasa. Combinatia intre politica si faptul ca sediul ei principal este in Bucuresti ne face sa ne indoim uneori chiar si de noi insine.
Credeam ca totul se usca daca este atins de politica si nu am sfatuit pe nimeni din prietenii mei sa se apropie de o asemenea activitate. De ceva timp nu mai vedeam nici o speranta. Atata amestec de oameni si interese, securisti sau turnatori, lichele si javre de necrezut se pot intalni la tot pasul pe culoarele lungi si intortocheate ale acestei putane vulgare si strident vopsite. Poate ca stand in acest mediu incepi sa semeni cu biotopul si sa te adaptezi la realiate, imi zic adeseori si imi testez capacitatea de a plange mergand la cinematograf. Cand vin acasa, imi iau baiatul in brate si el nu stie ca atunci cand repetam faza in care Zidane il loveste pe Materazi, lacrima din coltul ochiului drept nu este o simulare a durerii de fundas lovit in plex, ci o bucurie ca sunt departe de acel lagar in care viata a murit.
Dar in zilele astea, in suferinta traita alaturi de nefericirea unui prieten am gasit o luminita, plapanda, dar luminoasa si calda. In timp ce familia prietenului nostru fusese lovita de cea mai teribila suferinta, de cea mai mare durere de pe lume, pierderea copiilor, la cimitirul central din Cluj s-au adunat 2000 de oameni, in mare parte membri de partid. Nu doar din partidul in care prietenul meu era deputat si cunoscuta personalitate. Din toate partidele, fosti adversari, concurenti, uneori neloiali, s-au adunat alaturi de familia lovita de urgia destinului. Am vazut doua mii de oameni ravasiti, prabusiti in propria lor fiinta de durerea semenului lor.
Cu totii stiau ca nu au cum sa ia nici o farama din marea si apasatoarea suferinta a familiei care isi pierduse fiii, dar au venit sa fie alaturi, ca niste lumanari innegrite de fum, ca niste copaci cu crengile rupte de vant. Nimeni nu incerca sa se bage in fata, nimeni nu isi ridica gatul spre a fi prins de camerele de luat vederi. O decenta nefireasca si o cutremurare muta pe care nu o mai vazusem vreodata pusese stapanire pe aceasta multime. Toti acesti oameni venisera pentru ca il pretuiau cu siguranta pe colegul si prietenul nostru. Un om bun ca un inger, ratacit prin lumea de smecherasi politici. Ca un apostol al solidaritatii umane, prietenul nostru trecea observat doar atunci cand se inflacara pentru proiecte prin care voia sa faca o lume mai buna.
Sigur, sufletul lui mare nu putea sa nu nasca respect si prietenie. Dar privind aceasta multime, majoritar formata din oameni politici si familiile lor, am inteles ca nu doar datoria de a fi alaturi de un om minunat adusese acea multime acolo. Nu doar datoria de oameni ne tinea acolo pe toti, uniti de fir nevazut de durere surda. Nu doar respectul pentru colegul nostru modest si discret. Stiu ca nu mai suntem capabili sa-i iubim si sa-i respectam destul pe cei buni si blanzi. Mai degraba, am inceput sa-i admiram pe cei smecheri si pe descurcaretii fara scrupule. Era si altceva, mai profund, poate mai uman.
Era spaima. O spaima teribila in fata unei grozavii pe care mintea nu poate sa o priceapa si fiinta n-o poate cuprinde. Un instinct vital s-a trezit salbatic in toti si au venit sa apere familia prietenului nostru in fata mortii. Parca stateau acolo de paza pentru ca moartea sa nu infranga si restul familiei lovite. Nu stiau ce ar trebui sa faca, nu stiau nici macar daca se poate spune ceva, dar erau acolo, adunati in cercuri concentrice, tinand in mijloc familia. In acea amiaza rece din prima zi de noimbrie, politica si-a castigat pentru mine o parte din suflet. Plecand de-acolo, in noaptea de nesomn care a urmat, am developat filmul acelei zile si mi-am dat seama ca pe majoritatea oamenilor aceia ii vazusem in situatii in care politica ii adunase impreuna.
Erau din toate partidele, stateau unii langa altii pentru ca era o confruntare intre viata si moarte. In fata grozaviei mortii, politica prinsese viata. Toti se adunasera acolo sa faca un zid viu, o baricada a vietii. Stranie revelatie: moartea poate sa ne redestepte la viata. Am gandit atunci: politica poate sa nu ucida sufletul, nu este obligatoriu sa ne ticalosim, pana la urma, nici macar politica nu poate ucide ce a sadit Dumnezeu in noi, samanta vietii.
In mijlocul a doua mii de oameni, hacuit de durere, am intrezarit o parte din sufletul pierdut al politicii. Poate ca, la inceputurile ei, politica a fost tocmai adunarea impreuna pentru a invinge haosul si moartea. Are dreptate taranul maramuresean care a cantat, cu infiorare, prima data; Nu-i lumina nicari / Or murit tati oaminii. Este viziunea adevaratei apocalipse care ar putea veni. Prietene indurerat, mai putem lupta! In acel 1 noiembrie de gheata, la Cluj, am vazut doua mii de lumini arzand deasupra a doua mii de vase de lut pe care Dumnezeu le umpluse, pana sus, cu durere. |
_________________
Your Memories Forum administrator
E-mail: contact@yourmemories.ro |
|
