Găsim povestea următoare atât în Irlanda, cât și și în Turcia.

Un om trebuia să răspundă la trei întrebări înainte de răsăritul soarelui, altminteri urma să i se taie capul. Dar unul dintre prietenii săi, un cioban, a venit la cei care-l păzeau și le-a spus că e gata să răspundă în locul osânditului. I s-a răspuns că, dacă nu va găsi răspunsurile potrivite, i se va tăia și lui capul. Ciobanul s-a învoit.

Mai-marele paznicilor i-a zis:

- Iată prima întrebare. Câte încărcături de nisip se pot face pe coastele Irlandei?

- Una singură, a spus omul, doar să ai o căruță destul de încăpătoare.

- Iată a doua întrebare, a spus mai marele paznicilor. La cât mă prețuiești?

- Douăzeci și nouă de arginți, a răspuns omul.

- Cum ai socotit ?

- Domnul nostru, Isus Cristos, a fost vândut pe treizeci de arginți. Iar tu nu faci chiar atât.

Și acest răspuns, ca și primul, a fost socotit bun. Atunci mai-marele paznicilor a întrebat:

- Iată și cea de-a treia întrebare. Fii cu băgare de seamă. Câte stele sunt pe cer ?

- Nouă mii nouă sute nouăzeci și nouă, a răspuns pe dată omul.

- De unde știi ?

- Ei bine, dacă nu mă crezi, urcă acolo sus deseară și numără-le.

Sursa: “Cercul mincinoşilor” de Jean-Claude Carrière

Mai întâi a fost dus în iad, unde a văzut mese întinse și încărcate de bucate ademenitoare, doar că mesenii păreau flămânzi și mânioși. Erau așezați la doi metri de masă și se foloseau de niște bețe lungi de tot, astfel încât nu izbuteau să aducă nimic la gură, aceasta fiind pricina suferinței și a supărării lor.

Omul a fost dus apoi în rai, unde a avut parte de aceeași priveliște.

- Iată, a spus el, la întoarcere. Mesele sunt la fel, mâncarea așijderea, bețele tot așa. Numai că toți mesenii păreau mulțumiți și sătui.

- Cum așa ? l-a întrebat cineva.

- Pentru că se hrăneau unii pe alții.

Sursa: “Cercul mincinşilor” de Jean-Claude Carrière

Orbul l-a întrebat:

- Spune-mi, Srulek, cum arată zăpada?

- Albă, a răspuns Srulek.

- Înțeleg, a spus orbul.

Pe urmă l-a întrebat:

- Ce înseamnă albă?

- Albă, a răspuns Srulek, căutându-și cuvintele, înseamnă așa ca laptele.

- Înțeleg, a spus din nou orbul.

Nu peste multă vreme, orbul l-a întrebat:

- Dar laptele cum e?

- Laptele, a răspuns Srulek, e așa ca păsările acelea de pe apa, știi tu, lebedele…

- Înțeleg, a spus orbul.

După care l-a întrebat din nou pe Srulek:

- Spune-mi Srulek, cum arată o lebădă?

- Ei bine, este o pasăre mare cu aripi mari, cu un gât lung și arcuit și un cioc cam așa …

Srulek și-a întins brațul și și-a îndoit încheietura precum gâtul unei lebede. Orbul a atins mâna și a pipăit brațul și mâna lui Srulek, încet, cu grijă, apoi a spus zâmbind:

- Acum înțeleg, în sfârșit, cum arată zăpada …

Sursa: “Cercul mincino;ilor” de Jean-Claude Carrière

Astfel perora un om către unul din prietenii săi, în timp ce își fumau pipa într-o cafenea. Cu cele mai înfloritoare cuvinte, el lăuda varietatea și splendoarea de a vedea cum două flori pot mirosi atât de diferit.

Ochii prietenului său se făceau din ce în ce mai mari. Prietenului meu trebuie să-i fie la fel de bine ca în paradis, se gândi în sine. De ce n-aș gusta și eu dulceața a două femei, așa cum face probabil prietenul meu?

Curând după aceea, se căsători cu încă o femeie. Când încercă să împartă patul cu ea în noaptea nunții lor, femeia îl respinse mânioasă.

-          Lasă-mă să dorm, spuse ea. Du-te la prima ta soție. Nu vreau să fiu a cincea roată la căruță.

Ori eu, ori cealaltă soție.

Spre a găsi consolare, merse la cealaltă femeie. Dar când încercă să se strecoare în pat lângă ea, aceasta se plânse:

-          Nu cu mine. Dacă te-ai căsătorit cu a doua femeie și eu nu sunt destul pentru tine, întoarce-te

pur și simplu la ea.

Nu mai avea altceva de făcut decât să își părăsească propria casă și să meargă la cea mai apropiată moschee, spre a găsi un loc de dormit. Când încercă să adoarmă în poziția de rugăciune, auzi pe cineva dregându-și vocea în spatele lui. Uimit, se întoarse, căci persoana care tocmai sosise nu era altcineva decât bunul lui prieten, care bătuse câmpii despre cât de minunat era să ai două soții.

-          De ce ai venit aici?  îl întrebă, uluit.

-          Soțiile mele nu mă lasă să mă apropii de ele. Asta se întâmplă de mai multe săptămâni.

-          Dar de ce mi-ai spus cât de grozav este să trăiești cu două femei?

Rușinat, prietenul răspunse:

-          M-am simțit atât de singur în această moschee, și am vrut să am un prieten lângă mine.

 (Sursa: Poveşti orientale ca instrumente de psihoterapie, autor: Nossrat Peseschkian)

Când înflorea, fluturi de toate formele şi culorile veneau de pretutindeni şi dansau în jurul lui.

Când făcea fructe, păsări din ţări îndepărtate veneau să guste din ele.

Ramurile sale arătau ca nişte braţe vânjoase. Era minunat.

Un băieţel obişnuia să vină şi să se joace sub el în fiecare zi, iar copacul s-a obişnuit cu el şi a început să-l iubească.

Ceea ce este mare şi bătrân se poate îndrăgosti de ceea ce este mic şi tânăr, cu condiţia să nu fie ataşat de ideea că el este mare, iar celălalt mic.

Copacul nu avea această idee, aşa că s-a îndrăgostit de băiat. Egoul încearcă întotdeauna să iubească ceea ce este mai mare decât el.

Pentru adevărata iubire, nimic nu este însă mare sau mic. Ea îi îmbrăţişează pe toţi cei de care se apropie.

Aşadar, copacul s-a îndrăgostit de băieţelul care venea în fiecare zi să se joace sub el. Ramurile sale erau foarte înalte, dar el şi le apleca, pentru ca băiatul să le poată atinge pentru a-i mângâia florile şi pentru a-i culege fructele.

Iubirea este întotdeauna gata să se încline; egoul, niciodată. Dacă încerci să te apropii de un ego, acesta se va înălţa şi mai mult, devenind atât de rigid încât să nu-l poţi atinge. Ceea ce poate fi atins este considerat a fi mic.

Ceea ce nu poate fi atins, cel care stă pe tronul puterii, este considerat a fi mare. Aşadar, ori de câte ori venea copilul, arborele îşi pleca ramurile.

Când micuţul îi mângâia florile, bătrânul copac se simţea cuprins de un val incredibil de fericire. Iubirea este întotdeauna fericită atunci când poate dărui ceva; egoul nu este fericit decât atunci când poate lua ceva de la altcineva.

Băiatul a crescut. Uneori, dormea în poala copacului, alteori îi mânca fructele, sau purta o coroană împletită din florile sale. Se simţea atunci de parcă ar fi fost regele junglei.

Florile iubirii te fac întotdeauna să te simţi ca un rege, în timp ce ghimpii egoului te fac să te simţi mizerabil.

Văzând cum băiatul poartă o cununa din florile sale, dansând cu ea, copacul se simţea fericit. Îl aproba cu ramurile sale; cânta în bătaia vântului.

Băiatul a crescut şi mai mult. A început să se caţere în copac, legănându-se pe ramurile sale. Ori de câte ori se odihnea pe ele, copacul se simţea fericit.

Iubirea este întotdeauna fericită atunci când altcineva se poate sprijini de ea; egoul nu este fericit decât atunci când altcineva îl reconfortează.

Timpul a trecut, iar băiatul a început să fie apăsat de alte îndatoriri. Avea ambiţiile lui. Trebuia să îşi treacă examenele, să îşi facă prieteni.

De aceea, a început să vină din ce în ce mai rar pe la copac. Acesta îl aştepta însă cu o nerăbdare din ce în ce mai mare, strigându-i din adâncurile sufletului sau:

-          Vino, vino. Te aştept.

Iubirea îşi aşteaptă întotdeauna obiectul afecţiunii sale. Ea nu este altceva decât o continuă aşteptare. Când băiatul nu venea, copacul se simţea trist.

Singura tristeţe pe care o simte iubirea este aceea de a nu se putea împărtăşi cu altcineva, de a nu se putea dărui. Atunci când se poate dărui în totalitate, iubirea este fericită.

Băiatul a crescut şi mai mult, iar zilele în care trecea pe la copac au devenit din ce în ce mai rare. Toţi cei care cresc în lumea ambiţiilor îşi găsesc din ce în ce mai puţin timp pentru iubire.

Băiatul a devenit ambiţios şi prins în afacerile sale lumeşti.

-          Ce copac? De ce ar trebui să-l vizitez?

Într-o zi, pe când trecea prin apropiere, copacul i-a strigat:

-          Ascultă! Te aştept în fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine.

Băiatul i-a răspuns:

-          Ce poţi să-mi oferi, ca să trec să te văd? Eu îmi doresc bani.

Egoul este întotdeauna motivat: “Ce poţi să-mi oferi pentru ca să vin la tine? Aş putea veni, dar numai dacă ai ceva de oferit. Altminteri, nu văd de ce aş face-o.

Egoul are întotdeauna un scop. Iubirea nu are nici un scop. Ea reprezintă propria sa răsplată.

Uimit, copacul i-a spus băiatului:

-          Nu vei mai veni decât dacă îţi voi oferi ceva? Îţi ofer tot ceea ce am.

Iubirea nu ţine niciodată nimic pentru ea. Egoul o face, dar iubirea se dăruieşte necondiţionat.

-          Din păcate, nu am bani. Aceasta este o invenţie a oamenilor. Noi, copacii, nu avem bani. În schimb, suntem fericiţi. Crengile noastre se umplu de flori, apoi de fructe. Umbra noastră îi răcoreşte pe cei încălziţi. Când bate vântul, dansăm şi cântăm. Deşi nu avem bani, păsărelele se cuibăresc pe ramurile noastre şi ciripesc vesele. Dacă ne-am implica şi noi în afaceri financiare, am deveni la fel de înrăiţi şi de nefericiţi ca voi, oamenii, care sunteţi nevoiţi să staţi prin temple şi să ascultaţi predici despre iubire şi despre pace. Noi nu avem nevoie de predici, căci trăim tot timpul aceste stări. Nu, noi nu avem nevoie de bani.

Băiatul i-a spus:

-          Atunci, de ce să vin la tine? Nu am de gând să merg decât acolo unde pot obţine bani. Am nevoie de bani.

Egoul cere întotdeauna bani, căci banii înseamnă putere, iar aceasta este cea mai mare nevoie a sa.

Copacul s-a gândit mult, după care a spus:

-          Atunci, culege-mi fructele şi vinde-le. În felul acesta, vei obţine bani.

Băiatul s-a luminat imediat la faţă. S-a urcat în copac şi a cules toate fructele copacului, chiar şi pe cele necoapte.

În graba sa, i-a rupt crengile şi i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simţit din nou fericit.

Iubirea se bucura chiar şi atunci când este lovită. Egoul nu este cu adevărat fericit nici măcar atunci când obţine ceva. El nu poate simţi decât nefericire.

Băiatul nu şi-a dat nici măcar osteneala să-i mulţumească arborelui, dar acestuia nu-i păsa. Adevărata sa mulţumire s-a produs atunci când acesta a acceptat oferta sa de a-i culege fructele, pentru a obţine bani în schimbul lor.

Băiatul nu s-a mai întors multă vreme. Acum avea bani şi era foarte ocupat să obţină cu ajutorul lor încă şi mai mulţi bani. A uitat cu totul de copac, şi astfel au trecut anii.

Copacul era trist. Tânjea după întoarcerea băiatului, la fel ca o mama cu sânii plini de lapte, dar care şi-a pierdut copilul.

Întreaga sa fiinţă tânjeşte după copilul pierdut, pentru a-l strânge la piept şi a se uşura. Cam la fel tânjea şi copacul nostru. Întreaga sa fiinţă era în agonie.

După mulţi ani, băiatul, devenit între timp adult, s-a întors la copac. Acesta i-a spus:

-          Vino la mine. Vino şi îmbrăţişează-mă.

Bărbatul i-a răspuns:

-          Termină cu prostiile. Făceam asemenea lucruri pe vremea când eram un copil fără minte.

Egoul consideră iubirea un lucru prostesc, o fantezie copilărească.

Copacul a insistat:

-          Vino, mângâie-mi crengile. Dansează cu mine.

Bărbatul i-a răspuns:

-          Termină cu flecăreala asta stupidă! Acum doresc să-mi construiesc o casă. Îmi poţi oferi o casă?

Copacul a exclamat:

-          O casă? Bine, dar eu trăiesc fără să stau într-o casă. Singurii care trăiesc în case sunt oamenii. Toate celelalte creaturi trăiesc liber, în natură. Cât despre oameni, cu cât casa în care trăiesc este mai mare, cu atât mai mici par în interiorul ei.

-          Noi nu trăim în case, dar uite ce îţi propun: îmi poţi tăia crengile, pentru a-ţi construi o casă cu ajutorul lor.

Fără să mai piardă timpul, bărbatul a luat un topor şi i-a tăiat crengile copacului. Din acesta a rămas acum doar trunchiul, dar el era foarte fericit.

Iubirea este fericită chiar ăi atunci când îi sunt tăiate membrele de către cel iubit. Iubirea nu ştie decât să dăruiască. Ea este întotdeauna pregătită să se ofere în întregime.

Bărbatul a plecat, fără să-şi mai dea osteneala să arunce în urmă măcar o privire. Şi-a construit casa visată, iar anii au trecut din nou.

Copacul, devenit acum un simplu trunchi fără crengi, a continuat să-l aştepte. Ar fi vrut sa îl strige, dar nu mai avea ramuri şi frunze care să poată cânta în bătaia vântului.

Vânturile continuau să bată, dar el nu mai putea scoate nici un sunet.

Cu un efort suprem, sufletul său a reuşit să rostească o ultimă chemare:

-          Vino, vino, iubitul meu.

Timpul a trecut, iar bărbatul a îmbătrânit.

Odată, se afla prin apropiere, aşa că a venit şi s-a aşezat sub copac. Acesta l-a întrebat:

-          Ce mai pot face pentru tine? Ai venit după foarte, foarte mult timp.

Bătrânul i-a răspuns:

-          Ce poţi face pentru mine? Aş vrea să ajung într-o ţară îndepărtată, să câştig şi mai mulţi bani. Pentru asta, am nevoie de o barcă.

Fericit, copacul i-a spus:

-          Taie-mi trunchiul şi fă-ţi o barcă din el. Aş fi extrem de fericit să devin barca ta şi să te ajut să mergi astfel în ţara aceea îndepărtată, pentru a câştiga mai mulţi bani. Dar, te rog, ai grijă de tine şi întoarce-te cât mai repede. Voi aştepta de-a pururi întoarcerea ta.

Omul a adus un ferăstrău, a tăiat trunchiul copacului, şi-a făcut o barcă din el şi a plecat. Acum, din copac nu a mai rămas decât rădăcina, dar el a continuat să aştepte cu răbdare întoarcerea celui iubit.

A aşteptat mereu şi mereu, conştient însă că nu mai avea nimic de oferit. Poate că bărbatul nu se va mai întoarce niciodată.

Egoul nu se duce decât acolo unde are ceva de câştigat.

Odată, m-am aşezat lângă ciot. Acesta mi-a şoptit:

-          Am un prieten care a plecat departe şi nu s-a mai întors. Mă tem să nu se fi înecat, sau să nu se fi rătăcit. Poate că s-a pierdut în ţara aceea îndepărtată. Poate că nici măcar nu mai este în viaţă. O, cât mi-aş dori să aflu veşti de la el! Mă apropii de sfârşitul vieţii, aşa că tot ce mi-aş mai dori ar fi să aflu veşti despre el. Atunci aş muri liniştit. Dar ştiu că nu ar mai veni nici dacă mi-ar auzi strigătul, căci nu mai am nimic să-i ofer, iar el nu înţelege decât acest limbaj.

Egoul nu înţelege decât limbajul acceptării. Iubirea vorbeşte limbajul dăruirii.

Sursa: “Cartea despre sex”, http://www.minunemica.ro/2009/09/30/cea-mai-frumoasa-parabola-despre-dragoste/

]]> http://www.yourmemories.ro/2012/02/cea-mai-frumoasa-parabola-despre-dragoste/feed/ 0 http://www.yourmemories.ro/2012/01/norul-si-duna-de-nisip/ http://www.yourmemories.ro/2012/01/norul-si-duna-de-nisip/#comments Tue, 31 Jan 2012 09:14:26 +0000 Admin http://www.yourmemories.ro/?p=3271 Un tânăr nor se născuse în toiul unei mari furtuni peste Mediterană. Nici n-a avut timp să crească însă acolo, că un vânt puternic a împins toţi norii înspre Africa.

De îndată ce norii au atins continentul, vremea s-a schimbat. Un soare strălucitor scânteia pe cer şi, întinse sub nori, se răsfăţau dunele aurii ale Saharei. Cum în deşert nu ploua aproape niciodată, vântul a continuat să împingă norii către pădurile din sud.

Între timp, aşa cum se întâmpla şi cu tinerii oameni, tânărul nor a hotărât să-şi părăsească părinţii şi vechii prieteni ca să descopere lumea.

- Ce faci? a strigat vântul. Deşertul e la fel peste tot. Întoarce-te lângă ceilalţi nori şi o să mergem toţi în Africa Centrală, unde sunt uimitorii munţi şi arbori!

Dar tânărul nor, un rebel înnăscut, a refuzat să-l asculte şi, încet, a lunecat până a găsit o briză blândă şi generoasă care i-a permis să ajungă peste dunele aurii de nisip.

După multă fâţâială încolo şi încoace a observat că una din dunele de nisip îi zâmbea.

El a văzut că duna era şi ea tânără, nou formată de vântul care tocmai trecuse pe acolo. Şi el s-a îndrăgostit atunci şi acolo de părul ei cel auriu.

- Bună dimineaţa, zise el. Cum e viaţa acolo jos?

- Am tovărăşia celorlalte dune, a soarelui şi a vântului şi a caravanelor care trec uneori pe aici.

Uneori e chiar fierbinte, dar e totuşi suportabil. Cum e viaţa acolo sus?

- Avem şi aici soare şi vânt dar lucrul bun e că eu pot călători pe cer şi pot vedea multe lucruri.

- Pentru mine, zise duna, viaţa e scurtă. Când vântul se va întoarce dinspre păduri, voi dispărea.

- Şi asta te întristează?

- Mă face să simt că nu am un rost în viaţă.

- Şi eu simt la fel. De îndată ce alt vânt va veni voi merge spre sud şi mă voi transforma în ploaie; dar asta e destinul meu.

Duna a ezitat un moment, apoi a spus:

- Ştii tu oare că noi în deşert numim ploaia paradis?

- Nu aveam idee ca aş putea fi vreodată aşa de important, zise mândru norul.

- Am auzit alte dune bătrâne povestind despre ploaie. Ele spun că după ploaie suntem acoperite cu iarbă şi flori. Dar eu nu voi trăi niciodată asta pentru că în deşert plouă atât de rar.

De data asta a fost rândul norului să ezite. Apoi a zâmbit larg şi a zis:

- Dacă vrei, aş putea să fiu acum ploaie peste tine. Ştiu că abia am ajuns aici, dar te iubesc şi aş vrea să stau aici pentru totdeauna.

- Când te-am zărit prima dată pe cer, m-am îndrăgostit şi eu de tine, zise duna. Dar dacă îţi vei transforma în ploaie frumosul tău păr alb, vei muri.

- Dragostea nu moare niciodată, zise norul. Este transformată, şi pe de altă parte, vreau să-ţi arăt ce este paradisul.

Şi el începu să mângâie duna cu mici picuri de ploaie, astfel încât să stea împreuna cât mai mult, până când apăru un curcubeu.

În ziua următoare micuţa dună era acoperită de flori. Alţi nori care treceau spre Africa au crezut că trebuie să fie o parte din pădurea pe care o căutau şi au mai scuturat nişte ploaie.

Douăzeci de ani mai târziu, duna fusese transformată într-o oază care împrospăta trecătorii cu umbra copacilor săi.

Şi astea toate, pentru că într-o zi un nor s-a îndrăgostit şi nu s-a temut să-şi dăruiască viaţa acestei iubiri.

Paulo Coelho

Sursa: http://www.minunemica.ro/2011/05/17/poveste-pentru-suflet-paulo-coelho-norul-si-duna-de-nisip/

- O, ce noroc! Spune vecinul său, bătând din palme.

- Cine poate să vadă suficient de departe în viitor ca să spună ce e cu adevărat un noroc? Răspunde fermierul.

Într-adevăr, de îndată ce fiul fermierului încăleca pe cal, animalul îl azvârle la pământ, iar băiatul îşi rupe piciorul.

- O, ce ghinion! Îl compătimeşte vecinul.

- Cine poate să vadă suficient de departe în viitor ca să spună ce e cu adevărat un ghinion? Oftează fermierul, îngrijindu-şi fiul rănit.

În aceeaşi zi, mai târziu, un tiran însoţit de armata sa trece în marş prin regiune, luând tot ce poftesc de la ţărani şi obligându-i pe toţi tinerii zdraveni să se înroleze. Dar pe băiatul fermierului îl lasă în pace, din cauza piciorului rupt.

A doua zi, tiranul şi toată oştirea lui sunt răpuşi într-o bătălie cumplită.

- Ce noroc că fiul tău a fost cruţat! Declară vecinul.

Fermierul se mulţumeşte să zâmbească.

Povestea ne spune două lucruri. În primul rând, important nu e ceea ce ţi se întâmplă în viaţă, ci felul cum priveşti ceea ce ţi se întâmplă, perspectiva pe care o ai. În al doilea rând, important e cum priveşti un lucru în comparaţie cu altul.

Sau poate adevărata lecţie este “Lucrurile se pot înrăutăţi oricând!” Einstein a numit asta “legea relativităţii”. Noi o numim “legea contrastelor”.

Legea contrastelor spune că nu vedem lucrurile şi întâmplările aşa cum sunt ele cu adevărat, ci prin raportarea la alte lucruri şi întâmplări. Pentru o mână caldă, apă călduţă pare rece. Pentru o mână rece, aceeaşi apă pare caldă.

Sursa: Controlul minţii: Străvechea artă a războiului psihologic/LUNG, Haha. – Piteşti: Paralelă, 2009, pp. 190-191; http://www.delaomlaom.ro/2011/10/legea-contrastelor-poveste-cu-talc/

Într-un bordei amărât trăia un om împreună cu nevasta, tatăl şi fiul, care era încă în leagăn. Bătrânul nu mai era bun de nimic. Era prea slab ca să mai muncească. Toată ziua mânca şi fuma, şezând în faţa uşii. Atunci omul a hotărât să-l alunge, să-l lase pe drumuri, cum se făcea demult, în vremuri vitrege, cu cei ce nu aduceau nici un folos. Nevasta a încercat să-l împiedice, dar degeaba.

- Dă-i barem o pătură, l-a rugat ea.

- Nu. Am să-i dau o jumătate de pătură. Îi ajunge.

Nevasta l-a rugat şi până la urma l-a înduplecat să-i dea toată pătură. În clipa în care bătrânul se pregătea să iasă din casa plângând, s-a auzit glasul pruncului din leagăn. Pruncul a grăit astfel către tatăl său:

- Nu! Nu-i da toată pătură! Dă-i doar jumătate.

- De ce? A întrebat tatăl uimit, apropiindu-se de leagăn.

- Fiindcă, a răspuns copilul, are să-mi trebuiască jumătatea cealaltă pentru tine, când am să te dau afară din casă.

Sursa: Cercul mincinoşilor: Povesti filozofice din toată lumea/CARRIERE, Jean-Claude. – Bucureşti: Humanitas, 1999, pp. 257-258; postata pe http://www.delaomlaom.ro/2011/10/o-jumatate-de-patura-poveste-irlandeza/

Potrivit legii bumerangului, tot ceea ce emitem în atmosferă, din punct de vedere vibratoriu: gânduri, vorbe, dorinţe, fapte, sentimente se întorc la noi producând efecte perturbatoare în câmpul nostru energetic.

De aceea nimeni nu poate face rău altuia fără să plătească.

Oricând aveţi gânduri negative despre o persoană să vă rugaţi în permanenţă pentru sănătatea ei.

Când ne gândim la cineva se creează instantaneu o punte energetică între noi şi omul la care ne gândim.

De aceea, orice gând rău reprezintă un atac energetic care aduce un prejudiciu omului respectiv.

Astfel ne atacăm şi ne omorâm unul pe altul în mod inconştient, de multe ori fără să ne dăm seama de acest lucru.

Orice expresie dură, afirmată pe un ton categoric poate provoca un rău atât sieşi cât şi unui alt om.

Neînţelegerile într-o relaţie de cuplu vin din nevoia de a-l controla şi domina pe celălalt.

Fiecare încearcă astfel să aibă controlul şi să rămână deasupra întregii situaţii.

Când controlezi o altă fiinţă îi iei energia, îţi faci plinul pe socoteala altuia.

Astfel devii vampir energetic.

Ori de câte ori cădem în acest prost obicei ne deconectăm de la sursă şi intrăm în suferinţă.

Răcirea relaţiilor dintre doi parteneri se datorează creşterii nivelului de agresivitate interioară.

Lipsa de compatibilitate duce la lipsa de comunicare.

Lipsa de comunicare duce la dezastru.

Lipsa de comunicare prin iubire duce la ură.

O agresivitate subconştientă faţă de bărbaţi / femei se transformă într-un program de autodistrugere.

Dacă doi parteneri abuzează fizic sau emoţional unul de celălalt, atunci ei nu merită să rămână împreună.

Dependenţa naşte agresivitatea.

Iar agresivitatea produce boală.

Dependenţa de dorinţe, frica, depresia şi supărarea atrag gelozia.

Cu cât este mai puternică dependenţa de persoana iubită, cu atât mai numeroase sunt pretenţiile noastre faţă de ea.

Cearta, mânia, nerăbdarea emit în tăcere o mare forţă distructivă.

Numai prin iubire poate seca izvorul răutăţilor.

Să nu vorbiţi despre nenorocirile trăite pentru că ele pot prelungi durata lor.

Când nu vorbim cuiva despre problemele noastre noi ne îndepărtăm de ele.

Îndepărtarea de ele este primul pas pentru depăşirea acestora.

Esenţial este când vorbiţi despre problemele şi emoţiile dvs. să nu căutaţi milă sau compătimiri.

Dacă aveţi o mare supărare sau tristeţe încercaţi să nu aduceţi sentimentele acestea acasă.

Ieşiţi în stradă cu deosebire în locurile înverzite şi plimbaţi-vă.

Nu faceţi din casa dvs. o groapă de gunoi energetic.

Dacă locuiţi de câţiva ani şi aţi saturat spaţiul cu regrete, supărări şi spaime, amintiţi-vă momentele în care v-aţi certat şi supărat, aşezaţi-vă în acel loc, iertaţi, anulaţi agresivitatea faţă de iubire, rugaţi-vă (de ce nu ?).

Este mai bine să plângeţi decât să urâţi.

Dacă n-aţi reuşit să vă învingeţi pe dvs. înşivă, agresiunea se acumulează în mod inevitabil.

Atunci când plângeţi agresiunea apărută se distruge.

Munca nu trebuie să ne omoare, ci să ne dezvolte.

Înseamnă că supraîncărcările nu trebuie să fie permanente şi în fiecare ocupaţie să găsim plăcerea.

Dacă nu există plăcere, orice activitate se poate transforma într-o suprasolicitare şi va dăuna sănătăţii.

Încercaţi să identificaţi cât mai corect care este munca care v-ar aduce satisfacţii prin însăşi existenţa ei în viaţa dvs.

Nu căutaţi neapărat satisfacţii materiale.

Nu căutaţi plată, nici laudă şi nici o răsplată, orice aţi face. Săvârşind ceva bun noi pretindem imediat recompensă. Aceste dorinţe aduc ca rezultat suferinţa.

Cu cât veţi intensifica acest tip de pretenţii cu atât va creşte nivelul de agresivitate şi se va întări programul de autodistrugere.

Când cineva te jigneşte nu te răzbuna pe el, nu-l urî şi nu te supăra pe el întrucât această jignire este un dar de la Dumnezeu.

Dacă n-o accepţi urmează ca purificarea sufletului să se înfăptuiască prin boli şi nenorociri, iar dacă nu eşti pregătit nici pentru aceasta ea vine prin moarte.

Această formă de purificare ne este dată prin intermediul celor apropiaţi, de aceea în măsura în care reuşim să-i iertăm, în aceeaşi măsură sunt posibile schimbări interioare de profunzime.

Se cuvine să iertăm nu numai în gând ci şi cu sufletul.

Cel mai mult ne leagă de trecut supărările neiertate.

Iertând un om care ne-a jignit sau ne-a supărat ne putem vindeca de o boală gravă.

Roagă-te în permanenţă ca toţi cei din jurul tău să fie fericiţi, sănătoşi şi întreaga lume să fie binecuvântată.

Această rugăciune v-a iradia atât de multă iubire către întreaga lume încât iubirea se va întoarce la tine din belşug.

Cum dăruieşti aşa primeşti!

Răzbunându-te te faci egal cu adversarul. Iertându-l te arăţi superior.

Iertând ne eliberăm pentru a ne putea înălţa.

Ar trebui să fim conştienţi că iertând îi eliberăm pe cei care ne-au greşit, deci iertând oferim libertate.

Să alegi calea iertării, pentru că numai ea desface rana încleştată în timp.

În dragostea omenească trebuie întotdeauna să existe o detaşare de omul iubit.

Cu cât aveţi mai multe pretenţii, iritări şi nemulţumiri faţă de omul apropiat cu atât mai mult creşte dependenţa de el.

Dependenţa de valorile materiale ne va omorî încetul cu încetul şi spiritul şi sufletul.

Gândirea noastră dispune de cea mai puternică forţă creatoare din întregul univers.

Gândul este cel care aduce pacea şi liniştea în sufletul nostru.

Gândul este cel care atrage binele sau răul în existenţa noastră.

Toate gândurile emise plutesc în aer ca nişte mine ameninţătoare pentru a lovi pe cel ce le-a produs.

O gândire sau o acţiune negativă este resimţită dureros de mii de organisme.

De aceea există o lege a naturii şi a ştiinţei (Principiul al III-lea al mecanicii cunoscut si sub numele de Principiul acţiunii şi reacţiunii) conform căreia răul pricinuit altora ne face rău şi nouă înşine.

De aceea străduinţa de a ierta duşmanii şi de a îndrepta spre ei numai gânduri de pace şi iubire constituie un act protector pentru noi.

Aşadar suntem ceea ce suntem ca rezultat a ceea ce gândim.

Sursa: Material primit de la Titus. Iți mulțumesc!

]]> http://www.yourmemories.ro/2012/01/efectele-supararii/feed/ 0 http://www.yourmemories.ro/2012/01/fericirea-din-lucrurile-simple-12-obiceiuri-benefice-pentru-oamenii-prea-ocupati/ http://www.yourmemories.ro/2012/01/fericirea-din-lucrurile-simple-12-obiceiuri-benefice-pentru-oamenii-prea-ocupati/#comments Fri, 27 Jan 2012 09:33:08 +0000 Admin http://www.yourmemories.ro/?p=3254 Nu ar trebui să fim niciodată prea ocupaţi pentru a redescoperi fericirea din lucrurile simple ce poate fi atinsă făcând mici schimbări în viaţa noastră agitată.

 1. Fericirea vine atunci când le zâmbim celorlalţi

Nu aşteptaţi ca persoanele din jur să vă zâmbească primele. Arătaţi-le dumneavoastră cum să o facă! Lăsaţi garda jos şi învăţaţi să vorbiţi din inimă, să vă complimentaţi colegul de serviciu ori noile cunoştinţe. Fiţi frumoşi în interior şi daţi celor din jur şansa de a crea o legătura cu dumneavoastră şi şansa de a zâmbi. Cu cât zâmbiţi mai mult la ceilalţi, cu atât ei vă vor zâmbi mai mult, iar viaţa este mai frumoasa atunci când toată lumea din jur vă zâmbeşte!

2. Obţinem fericirea când ne impunem ca ziua să fie excepţională

Gândiţi-vă când vă treziţi dimineaţa ca ziua va fi una excepţională şi aşa va fi! Anumite cercetări au demonstrat că deşi noi credem că acţionăm în funcţie de cum ne simţim, lucrurile stau exact invers! O atitudine pozitivă şi entuziastă ne va ajuta să trăim experienţe plăcute.

 3. Fericirea înseamnă să reflectăm asupra binelui

Apreciaţi toate lucrurile bune ce vi se întâmplă, indiferent cât de mărunte sunt acestea! Fie că sunteţi conştienţi sau nu, în viaţa dumneavoastră se întâmplă deja lucruri extraordinare.

Majoritatea dintre noi avem o familie frumoasă, prieteni pe care ne putem baza oricând sau o persoană iubită ce ne susţine întotdeauna. Să învăţăm să apreciem acest miracol. Majoritatea dintre noi avem o sănătate de fier, un alt lucru de preţuit. Majoritatea dintre noi putem să ne bucurăm de apus, de răsărit ori de peisajele naturale superbe prin simplul fapt că posedăm vedere. Majoritatea dintre noi putem să ne lăsăm vrăjiţi de muzică doar ascultând.

Important este să fim recunoscători pentru aceste lucruri. Aşadar, în fiecare zi, faceţi-vă timp pentru a mulţumi lui Dumnezeu sau persoanelor dragi.

 4. Pentru a obţine fericirea trebuie să ne folosim de punctele noastre forte

Fiecare persoană posedă puncte forte unice. Cu toţii avem talente şi abilităţi diferite şi speciale. Fericirea emoţională ne învăluie atunci când ne folosim de aceste aptitudini pentru a ne duce la bun sfârşit responsabilităţile. Ne simţim persoane complete în momentul în care avem realizări, iar dacă acestea vin în urma folosirii exclusive a punctelor noastre forte, răsplata psihologică este nepreţuită.

5. Putem să descoperim fericirea folosindu-ne imaginaţia

Putem fi de acord cu toţii că cei care îşi folosesc imaginaţia cel mai mult şi sunt mai tot timpul fericiţi sunt copiii. Cum se face că ne naştem ştiind cum să ne bucurăm de viaţă însă în momentul în care devenim adulţi cumva uitam să ne distrăm? Care este soluţia la această problemă? Să neutralizăm procesul de îmbătrânire cu puterea imaginaţiei. Nu trebuie să ne imaginăm că bananele sunt navete spaţiale – deşi ar fi amuzant – ci pur şi simplu să ne gândim zilnic la un lucru ce ne poate aduce zâmbetul pe buze.

6. Fericirea vine atunci când creăm ceva

Procesul de creaţie este unul deosebit, complet diferit de celelalte acţiuni ale noastre. Să ne folosim inovaţia şi să creăm ceva cu propriile mâini ne va face să ne simţim compleţi şi ne va aduce o stare de fericire indescriptibilă ce nu poate fi înlocuită cu nimic. Important este totuşi că ceea ce creăm să aibă legătura cu ceea ce ne place să facem. Aşadar, dacă descoperiţi că iubiţi ceva, încercaţi să creaţi ceva legat de acel lucru şi cu siguranţă vă veţi simţi altfel!

7. Fericirea înseamnă să îi ajutăm pe ceilalţi

În viaţă, primim atât cât dăm. Atunci când avem un impact pozitiv asupra vieţii unei alte persoane, aducem de fapt în viaţa noastră fericirea şi starea de bine. Cu cât îi ajutăm mai mult pe cei din jur, cu atât şi ei vor dori să ne ajute pe noi mai mult. Dragostea şi bunătatea generează dragoste şi bunătate.

8. Fericirea vine din lucrurile mărunte

V-aţi gândit vreodată că fericirea poate să însemne să vă petreceţi pauza de masă cu un prieten drag? Încercaţi să ieşiţi din birou în pauza de masa şi să petreceţi jumătate de oră cu o persoană apropiată. Veţi observa cum mintea dumneavoastră va deveni mai clară, vă veţi relaxa şi vă veţi întoarce la muncă cu zâmbetul pe buze!

9. Suntem mai fericiţi când reuşim să ne “descotorosim” de un lucru pe zi

Avem atâtea lucruri nefolositoare care ne înconjoară (la birou, în maşină, acasă) şi suntem atât de obişnuiţi cu ele încât nu ne dăm seama cum ne afectează acestea. Dacă începem să facem curat şi să ne descotorosim de câte un lucru nefolositor în fiecare zi vom simţi o senzaţie de uşurare. Deşi la început ne va fi greu să renunţăm la anumite obiecte, cu timpul ne vom obişnui şi mintea noastră ne va mulţumi pentru efortul depus.

10. Fericirea înseamnă meditaţie

Meditaţia este arta de a ne concentra 100% asupra unei anumite sfere din viaţa noastră. Această practică aduce la pachet cu fericirea sau starea de bine şi o mai bună concentrare şi răbdare.

La nivel general, meditaţia ne ajuta să încetinim ritmul, să acceptăm unde ne situăm şi să căpătăm prezenţa de spirit. Daca reuşiţi să folosiţi meditaţia ca o formă de relaxare nu va trece mult timp până când veţi începe să observaţi efectele pozitive pe care le are aceasta.

11. Fericirea ne acaparează atunci când evităm persoanele negativiste ori atitudinea negativă

Nu trebuie să ne lăsăm niciodată influenţaţi de persoanele negativiste deoarece putem să devenim şi noi asemenea lor. Este adevărat faptul că în viaţă trebuie să trecem de multe obstacole, însă dacă reuşim să păstrăm o atitudine pozitivă şi să căutăm soluţii putem îndeplini orice, chiar şi lucruri ce la început ni se par imposibile.

 12. Fericirea înseamnă să trăim clipa

Orice moment pe care îl trăim face parte din viaţa noastră şi trebuie să ne bucurăm de el. Aşadar, orice facem, indiferent de circumstanțe, merită apreciat. Cititul, scrisul, interacţiunea cu colegii de muncă sau prietenii, mersul pe scări, duşul, mesele sau chiar spălatul vaselor sunt mici momente ce împreună însumează o mare parte din viaţa noastră. Ne putem bucura de ele dacă ne deschidem mintea şi ne concentrăm chiar şi asupra lor.

Aşadar, secretul pentru a dobândi fericirea în viaţa nu este să facem ceea ce ne place, ci să ne placă ceea ce facem!

Sursa: http://www.garbo.ro/articol/Psihologie/10049/12-obiceiuri-pentru-a-redescoperi-fericirea.html