Într-o zi, aşteptând să vină liftul la parterul unui hotel am văzut, într-un târziu, cum, în pragul uşilor automate care se deschideau, a apărut făptura blândă a unui copilaţ de o mare frumuseţe. În spate, discretă ca o umbră, mama lui.

Dar, vai, la prima mişcare pe care a făcut-o, mi-am dat seama ca puştiul suferea de un handicap. Se mişca greu, cu o încordare a întregului său trupuşor ce făcea ca aerul să se crispeze. Îşi îndrepta ochii rugători spre mama sa şi apoi, simâind sprijinul, îndrăzni să păşească. Dar pasul acela era cât o Golgota, nu pentru sufletul lui, încă neştiutor, cât pentru biata sa mama.

Şi astfel, de acolo, din lift am văzut cum a coborât dragostea absolută a mamei pentru copilul ei. Zeci de braâe invizibile se întindeau în jurul lui ca aerul să nu-l sfărâme, sau ca privirea curioasă a celor din jur să nu-i rănească sufletul mai mult decât o făcuse viaţa. Îl apără parcă, mângâindu-l incontinuu.

Şi, nu ştiu de ce, în clipa aceea am avut revelaţia că aşa trebuia iubit şi acest popor român de o frumuseâe rară, dar handicapat de o istorie mizerabilă.

M-am gândit instantaneu că numai dragostea maternă, cu dimensiunea ei absolută ce putea iubi neclintit în faâa istoriei potrivnice, ne mai poate ridica din tragedia prezentă.

Dragostea de mamă are ceva din dragostea lui Dumnezeu către om, este acea “dragoste care nu cade niciodată”.

Oare, astfel de mame nu sunt în fond nişte martiri anonimi, ce zilnic îşi ascund jertfa în tresăririle tăcute ale fiinţei?

Şi, de ce oare, m-a dus gândul ca la o prăbuşire dureroasă în gol, la poporul român?

Pesemne că am fost răpit de amintirea acelui biet preot de ţară care, în timp ce neamul românesc gemea sub piroanele criminale ale comunismului ce-ncerca să-i zdrobească atâta trupul cât şi fiinţa, îndrăznea să spună :”Ideologiile nu sunt bune pentru că nu au mamă”.

Am citit cândva o mică povestioară. Se spune că, într-o companie comercială, un om tânăr şi cumsecade a murit. Mare a fost durerea colegilor săi, când au văzut ce s-a întâmplat, dar mai mare a fost surprinderea când au aflat, nu se ştie cum, că sufletul bietului om, ajunsese în iad.

Iar povestea spune mai departe cum, revoltaţi, aceştia s-au dus până la porâile Iadului ca să-l scoată de acolo. Dar, cu toate rugăminţile şi eforturile, nu au reuşit.

Apoi a venit directorul companiei, care s-a dus la rândul său să-i roage pe cei care îi răpiseră sufletul bietului om, să-l elibereze. Dar totul a fost zadarnic.

Disperaţi, în cele din urmă, oamenii au apelat la episcopul locului, să-ncerce să facă ceva. Dar şi în faţa acestuia, porţile Infernului au rămas închise. Şi astfel, peste toată această nedreptate, zilele treceau fără speranâă, adâncind durerea celor care îl iubeau.

Până când, într-o dimineaţă, în faâa porţii Iadului, cu paşi mărunţi, gârbovită parcă de o durere care-i ţinea inima ca într-un cleşte, apăru o bătrânică.

- Tu, cine mai eşti? – răsuna vocea, o voce înspăimântătoare coborâtă ca un trăsnet din neantul Infernului.

Necutremurată de nimic, decât de propria-i durere, bătrâna răspunse:

- Sunt mama lui. Lăsaţi-mă să intru!

Şi abia atunci, ca prin minune, porţile Iadului s-au deschis, s-au deschis pentru întâia oară iar mama a intrat acolo ca să-şi salveze fiul.

Niciun copil din lume nu a crescut vreodată atât de mult faâă de mama lui, încât să poată să nu-i spună mama. Ce sfântă ierarhie!

De când am fost mic şi până-n ultima ei clipă, mama îmi dădea un sfat:

- Dragul mamei, nu-ţi arăta inima oricui!

Şi nu ştiu de ce, atunci când îmi spunea adevărul acesta, frumoşii ei ochi albaştri, erau străfulgeraţi pentru o clipă de o indefinită tristeţe. Parcă ar fi vrut să mă apere pentru tot restul vieţii, şi realiza că nu putea.

Dureroasă fatalitate, ce o făcea să-şi trăiască viaţa din înăbuşite strângeri de inimă, infinite griji ce-i marcau necruţător fiinţa.

O asiguram instinctiv că totul o să fie bine. Ca apoi, pe ascuns, să mă arunc în valurile vieţii. Iar viaţa, îmi cerea să nu îmi ascund inima şi abia atunci, destinul indiferent o lovea cu tărie, zdrobind-o.

Prăbuşit, dezamăgit cumplit de trădările vieţii, mă-ntorceam în mica ei garsonieră.

Mama se făcea că nu-mi vede rana adâncă ce mă-ngenunchease. Îmi făcea de mâncare, apoi îmi întindea masa având grijă să am în farfurie bucăţile cele mai bune.

- Lasă, dragul mamei, că trece şi asta!

Inima mea se refăcea încet-încet, oblojită de invizibile şi tandre mângâieri.

N-aveam de unde să ştiu că, vindecat, plecând apoi, inima ei rămânea cuprinsă de un şuvoi de tristeţe, copleşită de singurătăţi.

Se spune că în “realitatea de Rai” oamenii aveau trupul acoperit de haină de har a inimii. Şi atunci, oamenii îşi vorbeau de la inimă la inimă. Ce minune făcuse Dumnezeu, când spusese că “totul o să fie la vedere!”

Dar, ce cumplit că acest “totul” a fost distrus, mai apoi, prin păcat. Şi atunci, de ruşine, se spune că inima s-a ascuns în trup.

“Trei inimi ai în tine, muritorule!” spun sfinţii, “Cea a lui Dumnezeu, cea a sufletului tău şi cea de carne şi sânge prin care curge viaţa . Şi toate trei bat dimpreună. Dar atunci când în tine, inima Domnului nu mai bate, să ştii că eşti în moarte sufletească.

Dar eu, simt că lângă inima lui Dumnezeu, mai este o inima …cea a mamei.

Iar când aceasta nu mai bate…eşti singur!

Sursa: http://www.coffeechat.ro/2012/04/mama-7/

Dintre toate ideile despre care predică, una este cea pe care o consideră „reflecţia cea mai puternică”: ideea eternei reîntoarceri. Zarathustra lansează o provocare: ce ar fi dacă aţi trăi aceeaşi viaţă din nou şi din nou pentru eternitate, cum v-ar schimba acest lucru? Următoarele cuvinte înfricoşătoare sunt prima lui descriere a „eternei reîntoarceri” prin experiment. Le-am citit adesea cu voce tare pacienţilor, încercaţi să le citiţi şi voi cu voce tare.

Ce-ar fi dacă, într-o zi sau într-o noapte, un demon s-ar strecura la dumneavoastră când sunteţi absolut singuri şi v-ar spune: „Această viaţă pe care o trăieşti acum şi pe care ai trăit-o până acum, va trebui s-o trăieşti încă o dată şi încă de nenumărate ori; şi nu va fi nimic nou în ea, ci fiecare durere, bucurie, fiecare gând şi fiecare suspin şi totul, oricât de mic sau de important în viaţă se va întoarce din nou, totul la fel, în aceeaşi succesiune — chiar şi acest păianjen şi aceste raze de lună printre copaci, şi chiar şi acest moment, şi chiar şi eu. Clepsidra eternă a existenţei este răsturnată din nou şi din nou, şi tu odată cu ea, grăunte de ţărână!” Nu v-aţi arunca la pământ, şi l-aţi blestema, scrâşnind din dinţi, pe demonul care v-a vorbit aşa? Sau v-aţi gândit măcar o clipă că i-aţi putea răspunde: „Eşti un zeu şi ceea ce ai spus este divin.” Dacă v-a trecut prin minte acest gând, o să vă transforme sau o să vă distrugă.

Ideea de a vă trăi viaţa în mod identic, din nou şi din nou, pentru eternitate, poate fi înspăimântătoare, un fel de terapie existenţială prin şoc la scară mai mică. Serveşte adesea ca un experiment de tipul „duş rece”, determinându-vă să vă gândiţi serios la felul în care trăiţi. La fel ca Spiritul Crăciunului ce va să vie, are rolul de a vă face conştienţi că această viaţă, singura pe care o aveţi, trebuie trăită bine şi cât mai deplin, astfel încât să acumulaţi cât mai puţine regrete posibile. Nietzsche ne serveşte astfel drept ghid, abătându-ne de la scopurile triviale către acela de a trăi plenar.

Nicio schimbare pozitivă nu se va produce în viaţa voastră atâta timp cât vă agăţaţi de gândul că motivul care vă împiedică să trăiţi bine se află în afara voastră. Atâta timp cât plasaţi responsabilitatea în totalitate pe umerii celor care vă tratează nedrept — un soţ necioplit, un şef pretenţios şi care nu vă încurajează, gene deficitare, constrângeri imposibil de evitat —, atunci situaţia voastră va rămâne în impas. Voi şi numai voi sunteţi responsabili pentru aspectele esenţiale care vă marchează viaţa, şi numai voi aveţi puterea să le schimbaţi. Şi chiar dacă vă confruntaţi cu limitări exterioare majore, tot aveţi libertatea să alegeţi diferite atitudini faţă de aceste limitări.

Una dintre formulările preferate ale lui Nietzsche este amor fati (iubeşte-ţi soarta): cu alte cuvinte, croieşte-ţi o soartă pe care s-o iubeşti.

Sursa: Cartea “Privind soarele in fata”, autor: Irvin Yalom, M.D., pag 83-85

El nu mai asculta slujba, se gândea numai la bani. ”La sfârşitul slujbei –scrie el – mă hotărâsem să nu mai dau nici un ban. Iar când preotul acela, care mă impresionase atât de mult, ajunsese lângă mine şi mi-a pus în faţă cutia cu donaţii, m-am gândit chiar să iau ceva bani din cutie şi să fug din biserică”. Osho comentează; ”Mintea este în continuă mişcare. Nu stă niciodată pe loc – este ca un torent. Dacă te gândeşti la ceva rău, aşteaptă puţin. Dacă aştepţi, nu vei mai putea face rău. Dacă te gândeşti să faci ceva frumos, nu amâna, acţionează imediat, pentru că mintea este în continuă schimbare şi peste cinci minute nu vei mai putea face ceea ce ţi-ai dorit”.

Mintea e-n schimbare, mintea gândeşte continuu şi trece lesne de la un gând bun la unul rău, mintea curge, iar noi suntem aceia care alegem pe care dintre valurile ei ne aşezăm, pe unde plutim, noi alegem între grâu şi neghină, între gândul bun şi cel rău, între acţiunea bună şi cea rea. Totul este să nu scăpăm valul, momentul gândului bun. Dacă ţi-a trecut prin minte să dai ”zece dolari”, acţionează, asta-i ideea, căci mintea generoasă nu vieţuieşte la nesfârşit. Generozitatea e un gând în minte, dar şi zgârcenia, şi dorinţa de a lua din ”cutia cu donaţii” sunt la fel: gânduri care populează mintea, gânduri care trec, pur şi simplu, ca nişte călători pe o stradă oarecare. Un gând bun, neurmat de acţiunea pe care-o sugerează, e ca un val ce se sparge la mal: a venit şi s-a retras. După el se va întâmpla mereu altceva.

După un gând bun se poate să vină unul rău, apoi altul şi mai rău. Ideea este aceea că gândurile sunt impasibile, ele trec prin minte oricum. Întrebarea este: alegem noi să acţionăm de îndată ce a venit gândul bun şi amânăm acţiunea sub impulsul gândului rău? Ne înţelegem noi puterea de a alege şi a acţiona, decizia de a amâna sau a lăsa să se stingă furia gândului rău sau, dimpotrivă, acţionăm la mânie, facem de îndată răul şi amânăm binele?

Înţelepţii spun că acesta-i obiceiul nostru: amânăm gândul bun şi îl aplicăm automat pe cel rău. Să nu mai amânăm o idee bună, să acţionăm imediat, asta am putea face conştienţi de puterea noastră de a alege şi de caracterul schimbător al propriei minţi. Ca şi în cazul lui Mark Twain, în zece minute mintea e-n stare să transforme un om minunat într-o fiinţă fără nici un merit sau în una care merită ”să-i iei şi banii”. Asta-i mintea, nu-i vina ei: în fluxul minţii curg toate impurităţile, ca şi toate frumuseţile. Nu mintea-i problema, ci acela ce alege din flux acţiunea potrivită, adică noi. Să mângâiem pe cineva dacă simţim asta, să amânăm lovitura, dacă gândul ne spune să lovim. O alegere simplă, pe care o facem oricum, dar – de îndată ce o vom face şi conştient, vom izbuti să trăim mai frumos , căci vom amâna materializarea urâţeniei mentale şi vom aduce în existenţă frumuseţea minţii.

Sursa: Editorialul de ieri (16 mai 2012) din “National”, autor Maria Timuc

Petecul de pământ pe care îşi trăiau zilele era un pic mai mic decât un cartier dintr-un oraş de provincie. Aveau un mic izvor cu apă curată, iar hrana era compusă mai ales din peşte şi fructe de pădure. Zilele lor semănau foarte mult una cu alta şi în mare parte din timp pescuiau, adunau fructe şi dormeau la umbră.

Viaţa lor era confortabilă dar şi plictisitoare… ar spune unii. Insula era definiţia siguranţei, nu existau pericole reale de care să se teamă. Pe de altă parte, nu existau nici posibilităţi de a schimba ceva din rutina zilnică. Unii ar putea asemăna insula cu o colivie de argint cu doi prizonieri de lux… dar asta e doar părerea unora…

Şi au trecut încă nişte ani peste cei doi fraţi, şi condițiile au început să se schimbe încet – încet. John a observat că a crescut nivelul oceanului şi a înghiţit o bună parte din plajă. Jack a remarcat că peştii erau din ce în ce mai puţini şi era necesar să înoate tot mai mult în larg pentru a găsi suficienţi pentru o masă decentă.

Într-o zi, amândoi au avut surpriza neplăcută să constate că, fructele din pădure erau pe terminate şi nu mai creşteau altele la fel de repede ca altădată. Aceea a fost ziua în care Jack i-a spus lui John că aveau de luat o decizie legată de viitorul lor pe insulă.

Toate semnele arătau că vor veni vremuri şi mai grele. John i-a răspuns că e doar o perioadă trecătoare şi că lucrurile vor reveni la normal, aşa cum au fost mai demult. Jack s-a încruntat, a dat din cap în semn de dezaprobare, a tăcut, şi după o scurtă perioadă, a plecat să se plimbe prin pădure. John s-a întins lângă foc şi s-a pus să doarmă pe un pat de frunze.

A doua zi de dimineaţă Jack i-a spus lui John că a luat o decizie importantă.

-          Am decis să construiesc o plută şi să plec de pe insulă. Sper că vrei să vii cu mine…- a spus Jack

în timp ce se uita în larg.

-          Ai înnebunit Jack? Cum poţi să pleci dintr-un loc atât de confortabil şi în care poţi să trăieşti

fără nici o grijă? i-a răspuns John.

-          În caz că nu ai observat, peştele devine tot mai puţin, fructele nu mai cresc în pădure şi oceanul

mai are puţin şi va înghiţi întreaga insulă. Ceea ce faci tu acum, este să accepţi că vei muri odată cu insula. Dacă lucrurile vor continua în acelaşi mod, e o chestiune de câteva luni până vom muri de foame sau ne va inunda oceanul. Acceptă realitatea! – a spus pe un ton ridicat Jack.

-          Eşti nebun Jack! O să mori dacă pleci de aici! Nici nu ai idee câte pericole sunt în largul

oceanului! Ţie nu îţi este frică? – a întrebat John.

-          Îmi este foarte frică, însă îmi este mult mai frică să rămân aici, din moment ce ştiu că acest

mic paradis compus din siguranţă şi confort e pe cale să se sfârşească. Tu eşti cel nebun daca îţi închipui că schimbările care urmează să se întâmple nu te vor doborî! Prefer să îmi asum riscul de a naviga şi de a-mi urma instinctul pe o mare neprietenoasă, decât să regret că mi-a fost frică toată viaţa să scot capul din carapace! – a concluzionat Jack pe un ton foarte afectat.

-          Dar Jack, mă tem de amândouă alternativele! Nu pot lua o decizie! Mai am nevoie de timp! – a

cerut John.

Nu ştiu cum se termină povestea. Nu ştiu dacă John l-a însoţit pe Jack pe ocean, şi nici dacă Jack a ajuns pe o altă insulă mai primitoare. Dar ştiu un lucru sigur. Ştiu că Jack este un învingător! De ce? Pentru că şi-a asumat riscul de a naviga în necunoscut atunci când rămasul pe loc nu a mai fost o soluţie viabilă.

Şi da, e posibil să nu fi ajuns pe o altă insulă în această călătorie temerară, dar viaţa şi istoria ne învaţă următorul lucru: pentru fiecare 10 de Jack care au plecat pe ocean părăsind o insulă care se scufundă, vor fi 1, 2 sau mai mulţi care vor ajunge la destinaţia pe care şi-au propus-o. În schimb, fiecare John, rămas captiv pe propria insulă care devine din ce în ce mai strâmtă şi mai neprimitoare, este un învins!

Şi acum, te rog, uită-te cu atenţie la viaţa ta.

Insula ta devine din ce în ce mai mică? Devine din ce în ce mai neprimitoare? În ce context din viaţa ta simţi că e timpul să îţi construieşti pluta pentru că insulă tocmai a devenit de nelocuit?

Poate fi vorba despre starea ta de sănătate, de o relaţie nocivă, de jobul care te epuizează psihic, de relaţia ta cu banii… sunt sigur că ştii la ce mă refer…

… şi atunci întrebarea mea pentru tine este: Cât mai aştepţi?… Cât de mare trebuie să fie durerea să te facă să construieşti pluta şi să îţi învingi frica? Pentru că e nevoie să conştientizezi următorul lucru: cu cât aştepţi mai mult, şi insula ta devine mai mică şi mai neprietenoasă, cu atât va fi nevoie de o decizie mai radicală şi mai încărcată de emoţii… mai ales negative!

Vreau să te rog ceva! Fă-ţi un bine şi uită-te cu atenţie la viaţa ta şi la zonele care au devenit “neprietenoase” cu bucuria, împlinirea, echilibrul şi armonia! Pentru că dacă nu schimbi nimic… vei ajunge exact încotro te îndrepţi… cum spunea cineva.

Închei printr-un citat al lui Mark Twain care îmi place foarte mult şi care spune aşa:

Peste 20 de ani vei fi mult mai dezamăgit de lucrurile pe care nu le-ai făcut decât de cele pe care le-ai făcut. Ridică ancora. Părăseşte siguranţa portului. Prinde un vânt prielnic în pânzele tale. Explorează. Visează. Descoperă!

Şi nu uita… Wake up & LIVE! Dan

 Sursa: http://www.danluca.ro/2012/05/cei-2-frati-fricosi-o-poveste-adevarata/

Câteva luni după moartea ei, bărbatul s-a îndrăgostit de o altă femeie. Spre oroarea, dar nu şi spre surpriza lui, el a văzut spectrul soţiei sale apărându-i în noaptea respectivă şi acuzându-l cu amărăciune de infidelitate.

Coşmarul a continuat noapte de noapte, până când omul nu a mai putut rezista şi s-a dus la un maestru zen ca să-l întrebe ce trebuie să facă. Maestrul l-a întrebat:

- Ce te face să crezi că este vorba de o stafie?

- Faptul că ştie absolut tot ce am făcut, ce am simţit şi ce am gândit vreodată.

Atunci, maestrul i-a dat omului un săculeţ cu boabe de soia şi i-a spus:

- Ai grijă să nu îl deschizi. La noapte, când stafia va apărea din nou, întreab-o câte boabe sunt în săculeţ.

Zis şi făcut. Când a apărut aşa-zisa stafie, bărbatul a întrebat-o câte boabe se află în săculeţ.

Spre uimirea lui, la auzul acestei întrebări stafia a luat-o la goană şi nu s-a mai întors niciodată.

- Cum a fost posibil? l-a întrebat el mai târziu pe maestru.

Acesta i-a zâmbit:

- Cel mai tare m-a uimit faptul că „stafia” ta ştia numai ceea ce ştiai şi tu…

 Este uluitor ce pot face oamenii cu imaginaţia lor…

Sursa: Cartea „Rugăciunea broaştei”, Vol II, autor: Anthony de Mello

- Construieşte-mi un palat cu treizeci de turnuri, îi porunci el duhului.

Trecu o lună şi palatul fu gata.

- Acum, vreau dansatori şi o orchestră.

Dorinţa pescarului se înfăptui rapid.

- Acum, vreau o petrecere cum nu s-a mai văzut.

Duhul realiză şi a treia dorinţă a pescarului. Disperat, acesta se duse la un înţelept.

- Spune-i să facă un stâlp înalt de cincizeci de metri, pe care să se urce şi să coboare neîncetat cu o frânghie…

Spiritul nostru este duhul nostru rău. Are nevoie să fie în¬drumat şi legat, altminteri ne face să hălăduim după bunul său plac, printre speranţe vagi şi iluzii false. Nu i se poate reproşa nimic, căci însăşi natura sa este de a explora peste tot. Numai că are nevoie de o ţintă precisă care să-l ancoreze permanent în realitate.

Sursa: Cartea “Terapie pentru fericire”, autor: Dr. Etienne Jalenques

Ibn Khafif Shirazi a povestit odată:

 Am auzit că în Egipt trăiau doi mari Maeştri, aşa că m-am grăbit să ajung în prezenţa lor.

Ajuns acolo, am văzut doi învăţători magnifici – absorbiţi în meditaţie, l-am salutat de trei ori, dar nu mi-au răspuns; aşa că am meditat alături de ei timp de patru zile.

În fiecare zi îi rugam să-mi vorbească şi le spuneam că am străbătut un drum atât de lung ca să le fiu în preajmă.

În cele din urmă, cel tânăr a deschis încet ochii. «Ibn Khafif, viaţa-i scurtă. Foloseşte timpul care ţi-a mai rămas pentru a pătrunde în interioritatea ta. Nu-ţi irosi vremea cu saluturi şi vorbe goale!»

I-am cerut să-mi dea un sfat şi, înainte să se cufunde în meditaţie, mi-a spus: «Stai în prezenţa acelora care-ţi amintesc de stăpânul tău, care nu doar rostesc adevărul, ci sunt Adevărul.»

 Sursa: “Exact aşa. Povestiri sufite comentate de Osho”, autor Osho

- Ce problemă are acest om? l-a întrebat el pe medic.

- Lulu. Acesta este numele femeii care l-a părăsit, i-a răspuns acesta.

Mergând mai departe, vizitatorul a văzut un bărbat izbindu-se cu capul de un zid, tânguindu-se: “Lulu, Lulu…”.

– Problema acestui om este tot Lulu? l-a întrebat el pe medic.

- Da, i-a răspuns acesta. El este cel cu care s-a măritat Lulu după ce l-a părăsit pe primul.

În viaţă nu există decât două afecţiuni; neobţinerea lucrurilor de care eşti ataşat şi obţinerea lucrurilor de care eşti ataşat.

Sursa: Cartea „Rugăciunea broaştei”, vol II, autor Anthony de Mello

 - Care este sensul vieţii? întrebă călătorul.

 - Viaţa este un torent care curge, i se răspunse.

– Doar atât?

 La aceste cuvinte, bătrânul înţelept deschise brusc ochii.

 - Ce, nu e aşa?

Aidoma acestuia, este posibil ca şi eu să mă înşel. Însă, la urma urmelor, acest fapt are o importanţă secundară, deoarece nu adevărul mă interesează, ci fericirea.

Sursa: Cartea “Terapie pentru fericire”, autor: Dr. Etienne Jalenques, pag. 5

O poveste hasidică

Într-o noapte, lui Rabbi Isaac i s-a spus în vis să meargă până în îndepărtata Praga, unde va găsi ascunsă o comoară sub podul care face legătura cu palatul regal. La început, rabinul nu a luat visul în serios, dar după ce l-a mai visat de câteva ori s-a decis să pornească în căutarea comorii.

Când a ajuns la podul cu pricina, el a descoperit cu regret că acesta este păzit zi şi noapte de gărzile regelui. Tot ce putea face era să privească podul de la distanţă. Văzând că revine în fiecare zi să privească podul, căpitanul gărzilor l-a întrebat de ce face acest lucru. Deşi se simţea cam stânjenit să recunoască faptul că s-a deplasat o cale atât de lungă în urma unui vis, lui Rabbi Isaac nu i-a mai rămas altceva de făcut decât să recunoască adevărul, cu atât mai mult cu cât îi plăcea natura deschisă a acestui creştin. Căpitanul a râs cu gura până la urechi şi i-a răspuns:

- Doamne, Dumnezeule! Eşti rabin şi încă mai iei în serios visele? Ei bine, află că dacă eram atât de nebun să mă iau după visele mele, ar fi trebuit să rătăcesc astăzi prin Polonia. În ultimele nopţi am visat de nu ştiu câte ori că o voce îmi spune să mă duc în Cracovia şi să sap în grădina unui anume Isaac, fiul lui Ezechiel, pentru a găsi acolo o comoară! Ce prostie, să mă duc până la Cracovia ca să caut un evreu pe nume Isaac, fiul lui Ezechiel, în condiţiile în care jumătate din populaţia Cracoviei poartă aceste nume…

Rabinul a rămas cu gura căscată. El i-a mulţumit căpitanului pentru sfat, după care s-a grăbit să se întoarcă acasă. S-a dus imediat în grădină, a săpat o groapă în locul indicat şi a găsit acolo o comoară care i-a permis să ducă un trai îmbelşugat până la sfârşitul zilelor sale.

Căutarea spirituală este o călătorie în care distanţa nu contează. Aspirantul călătoreşte din locul în care se află în prezent către locul în care a existat dintotdeauna. Este o călătorie de la ignoranţă către recunoaştere, în urma căreia el ajunge să vadă pentru prima oară realitatea pe care a privit-o întotdeauna.

Cine a mai auzit de o cale care te duce către tine însuţi sau de o metodă care te transformă în cel care ai fost dintotdeauna? La urma urmelor, spiritualitatea nu este altceva decât o cale de a te transforma în cel care eşti cu adevărat.

Sursa: Rugăciunea broaştei, vol II, Anthony de Mello